Asumarea riscurilor


Conceptul de risc şi de incertitudine

Definiţia riscului

Dicţionarul economiei de piaţă defineşte riscul drept un ”eveniment viitor şi probabil, a cărui producere ar putea provoca anumite pierderi. El poate fi previzibil atunci când factorii care ar aduce pierderi pot fi anticipaţi şi imprevizibil atunci când este determinat de situatii fortuite”.
Dicţionarul limbii române defineşte riscul ca “posibilitate de a ajunge în primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de a suporta o pagubă”.
Riscul apare, conform acestei concepţii, sub forma unui pericol pe care omul încearcă să-l prevină sau măcar să-i atenueze efectele nedorite.

Faţetele riscului : posibilitatea de pierdere sau şansa de câştig

Conform accepţiunii latine, termenul risc se referă nu numai la şansa de pierdere, ci şi la şansa de câştig.
Cu toate acestea, termenul „risc” tinde să fie utilizat în limbajul cotidian cu semnificaţia pericolului unei pierderi.
Cuvântul latin „riscum” avea atât conotaţii negative cât şi pozitive.
Riscul trebuie privit prin ambele sale valenţe, şi anume riscul pur şi riscul speculativ.

Riscul pur şi riscul speculativ

Riscul pur ia în calcul doar posibilitatea de pierdere fără să ia în calcul posibilitatea de câştig, desemnând doar pericolul unei pierderi, fără să ia în considerare posibilitatea de câştig.
Exemplele de risc pur includ pagubele potenţiale ale incendiilor, inundaţiilor sau ale cutremurelor sau posibilitatea deceselor premature ca urmare a accidentelor sau a îmbolnăvirilor fatale.
Riscul speculativ acoperă atât posibilitatea unui câstig, cât şi pericolul unei pierderi.
Afacerile sau jocurile de noroc implică risc speculativ.
Distincţia dintre riscul pur şi riscul speculativ reprezintă o premisă fundamentală a teoriei asigurărilor.
Astfel, riscul implică dispersia rezultatelor posibile faţă de media acestora în sens pozitiv (câştiguri relative), cât şi negativ (pierderi relative).
Din această perspectivă, riscul poate fi definit ca posibilitatea unor rezultate favorabile sau nefavorabile.
Aprecierea rezultatelor posibile este relativă : rezultatul favorabil depăşeşte media anticipată, în timp ce rezultatul nefavorabil este inferior mediei anticipate.
Orice decizie economica presupune un anumit grad de risc.
Decidentul trebuie să înveţe să-şi asume riscul deciziilor şi să îl administreze în folosul lui.

Risc şi incertitudine

Pentru a se înţelege mai bine noţiunea de risc, este necesară realizarea unei distincţii clare între risc şi incertitudine.
Riscul se referă la situaţiile în care se pot identifica probabilităţi obiective pentru rezultatele posibile.

Riscul poate fi cuantificat

Riscul poate fi cuantificat.
Incertitudinea se referă în schimb la situaţiile sau evenimentele despre care nu există informaţii suficiente pentru a identifica probabilităţile obiective.

Incertitudinea

Atunci când informaţiile necesare înţelegerii şi anticipării evoluţiilor, schimbărilor ce pot avea loc într-un anumit context sunt fie insuficiente, fie indisponibile, situaţia este catalogată ca fiind una incertă.
Elementul cheie în a face distincţia între risc şi incertitudine este probabilitatea.
Probabilitatea se referă la posibilitatea ca un anumit fenomen sau eveniment să se producă în condiţii bine determinate.

În funcţie de probabilitate pot fi evidenţiate 3 categorii de situaţii :

  • certitudinea absolută
  • incertitudinea
  • riscul

 

Certitudinea absolută

Certitudinea absolută poate fi definită ca situaţia decizională în care evoluţia viitoare a evenimentelor, consecinţele unei decizii pot fi prevăzute cu exactitate, neexistând erori sau evenimente neaşteptate.
Se poate afirma că rezultatele oricărei decizii sunt cunoscute cu exactitate înaintea adoptării lor deoarece probabilitatea ca rezultatul respectiv să fie atins este de 100%.
Dacă ar exista certitudinea absolută, fiecare decident ar dispune nelimitat de informaţii complete şi s-ar putea realiza o listă completă a evenimentelor viitoare şi ale consecinţelor adoptării unei decizii.

Riscul se află între certitudine şi incertitudine

La polul opus al certitudinii se află incertitudinea.
Marele dezavantaj al incertitudinii este acela că la un nivel ridicat al ei, indivizii nu mai sunt capabili să aleagă, din moment ce orice alegere duce la rezultate aleatorii imposibil de prevăzut.
Prin urmare este necesară reducerea incertitudinii când atinge niveluri prea mari.

Deciziile luate de echipele manageriale în condiţii de risc

Gradul de incertitudine este dat de numărul factorilor care pot afecta cursul unei acţiuni şi de frecvenţa şi amplitudinea schimbărilor aferente lor.
De asemenea este influenţat de nivelul cunoaşterii pe care îl posedă firma sau individul în domeniul în care acţionează.
Un nivel al cunoaşterii mai ridicat permite o apreciere mai corectă a factorilor care acţionează şi duce la scăderea posibilităţii unor predicţii eronate.
Riscul este un fenomen care provine din circumstanţe pentru care decidentul este în măsură să identifice evenimente posibile, şi chiar probabilitatea materializării acestora, fără a fi  însă în măsură să precizeze cu exactitate care dintre aceste evenimente se va produce efectiv.
Riscul provine din imposibilitatea de a aprecia cu o anumită acurateţe care este evenimentul identificat ca atare de decident care se va materializa efectiv şi va determina un anumit rezultat negativ.
Chiar dacă probabilitatea estimată pentru materializarea efectivă a unui anumit factor generator de risc este ridicată, decidentul nu poate fi sigur dacă acel eveniment este cel care se va produce cu certitudine şi nu altul.
Riscului îi este asociată o distribuţie obiectivă de probabilitate măsurată ca număr de apariţii al unui rezultat determinat în urma unui număr mare de observaţii.
Aceasta distribuţie este considerată valabilă pentru acţiunile care se desfăşoară în condiţii identice cu altele care deja au avut loc şi a căror rezultate au fost cuantificate prin metode statistice.

Atribuirea probabilităţii de apariţie a unui eveniment - un proces important în managementul riscului - cu cât estimarea este mai aproape de realitate cu atât putem vorbi despre risc şi mai puţin de incertitudine

De ce este interesantă distincţia între certitudine, incertitudine şi risc ?
Motivul este foarte simplu : toate acţiunile pe care vrem să le realizăm vor avea consecinţe în viitor, iar noi oamenii, prin natura noastră intrinsecă, ne dorim cele mai bune rezultate posibile.
De asemenea în domeniul economic multe decizii în afaceri se iau plecând de la estimări asupra viitorului.
Luarea unei decizii în baza unor estimări, prezumţii, aşteptări, previziuni, prognoze asupra evenimentelor viitoare implică o doză bună de risc, uneori destul de dificil de definit şi, în cele mai multe cazuri, imposibil de măsurat cu precizie, dată fiind natura complexă a mediului economic în care acţionează firma.
Ca şi în multe alte domenii, conceptul de risc în economie este folosit pentru a descrie situaţii sau evenimente cu rezultate sau consecinţe incerte.
În domenii precum statistica, managementul financiar şi managementul investiţiilor, riscul, ca noţiune, face trimitere la posibilitatea şi probabilitatea unor variaţii ale rezultatelor faţă de valorile sau nivelurile estimate iniţial.
În alte situaţii, pe piaţa asigurărilor spre exemplu, noţiunea de risc este asociată cu cea de pierdere.
În ceea ce priveste distincţia între risc şi incertitudine, ea se face pornind de la presupunerea că agenţii economici acţionează ţinând cont de existenţa unor probabilităţi bine definite ale rezultatelor posibile.
Marea problemă a deciziilor economice ţine de faptul că se poate face cu greu o diferenţiere între probabilităţi obiective şi cele subiective cu privire la rezultatele lor posibile.
Opiniile agenţilor economici indiferent că sunt producatori, consumatori sau intermediari când iau o decizie se bazează pe stabilirea unor probabilităţi în functie de datele pe  care le cunosc şi de experienţa proprie.
Cu cât aceste date sunt mai apropiate de realitate cu atât putem vorbi mai mult de risc şi mai puţin despre incertitudine.
Problema este că niciodată nu poţi şti în ce măsură informaţiile deţinute mai sunt reale sau sunt complete.
Se naşte întrebarea dacă este nevoie să se facă o distincţie între risc şi incertitudine, în condiţiile în care cea mai mare parte a deciziilor în afaceri se iau fără a dispune de date statistice şi calcule matematice. Distincţia are, totuşi, o oarecare valoare conceptuală.

Riscul reprezintă o pierdere preconizată legată de apariţia unui eveniment defavorabil a cărui probabilitate de apariţie a fost estimată

Incertitudinea asociată cu un impact ridicat reprezintă o necunoscută mai mare decât riscul asociat aceluiaşi eveniment.
Cu toate acestea, în practică, utilitatea este relativ redusă, nu este una de substanţă, depinzând de gradul de informare asupra evenimentelor viitoare, dar şi de credibilitatea informaţiilor despre evenimentele în cauză.
Incertitudinile nu sunt asigurabile, dat fiind faptul că nu este  posibil să se stabilească nivelul primei de asigurare (suma pe care asiguratul este obligat să o plătească asiguratorului, reprezentând costul asigurării) necesare pentru a acoperi ceva ce este calificat ca fiind incert şi indefinibil.

Riscurile, pot să fie asigurabile pentru că sunt calculabile.

Riscul reprezintă o pierdere preconizată, asociată cu apariţia unei viitoare situaţii defavorabile sau probabilitatea ca un agent economic să fie expus unei situaţii periculoase.
Riscul există atunci când există o mulţime de consecinţe nefavorabile asociate unei decizii şi când probabilităţile de apariţie ale acestor consecinţe sunt cunoscute sau determinabile.
Când aceste proprietăţi nu pot fi estimate, analiza se face numai în sfera incertitudinii.
Factorul timp este adiacent noţiunii de risc. Câtă vreme riscul reprezintă o eventualitate, împlinirea sau neimplinirea acestei eventualităţi marchează o distanţă în timp faţă de momentul apariţiei ei.
Conceptual, pentru orice eveniment, riscul poate fi definit în funcţie de probabilitate şi impact:

Risc  =  pei    X   ap/c

pei  - probabilitatea producerii evenimentului i,
ap/c - amplitudinea pierderii sau câstigului asociat afacerii, în cazul producerii evenimentului i.

Astfel, dacă probabilitatea de apariţie sau impactul ei creşte, riscul creşte, de aceea în managementul de risc, amândouă trebuie luate în consideraţie.
In condiţiile creşterii numărului de situaţii de risc este necesară stabilirea dimensiunii riscului reflectată prin mărimea efectelor pe care le generează.
Pentru mai multă precizie se poate mări numărul opţiunilor pentru probabilitatea riscului.

Clasificarea nivelului riscului :



În problemele de decizie concrete, managerul este pus în situaţia de a lua decizii în condiţiile unei cunoaşteri parţiale a datelor necesare pentru a determina cu exactitate consecinţele deciziei luate, după luarea deciziei rămânând o oarecare nesiguranţă privind atingerea rezultatelor preconizate.
În astfel de situaţii pentru a se lua o decizie raţională este deseori convenabil să se folosească tehnici specifice de analiză a riscului.
Unul dintre factorii de care sunt influenţaţi managerii în procesul de luare a deciziilor îl reprezintă gradul de incertitudine al rezultatelor fiecărei alternative decizionale formulate.

Certitudine – Risc – Incertitudine :



 

În organizaţii sunt puţine deciziile care sunt luate în condiţii de certitudine, din cauza complexităţii proceselor şi a naturii schimbătoare a mediului economic.
Deşi este un concept ideal (asemănător oarecum cu conceptul de concurenţă perfectă), condiţia de certitudine furnizează un cadru al evaluării condiţiilor de risc în luarea deciziei.
Se apreciază că există condiţii de risc atunci când trebuie luată o decizie pe baza unor informaţii incomplete.
Deşi informaţiile sunt incomplete managerii au posibilitatea să calculeze probabilităţile evenimentelor, precum şi ale rezultatelor şi costurilor acestora, selectând apoi alternativa cea mai favorabilă.
Probabilităţile pot fi determinate în mod obiectiv din date istorice, sau în mod subiectiv, pe baza experienţei trecute sau a intuiţiei.
Luarea de decizii pe baza probabilităţilor reprezintă o caracteristică a managementului actual.
Existenţa condiţiei de risc implică un proces deliberativ.
Unul dintre factorii ce duc la o percepţie diferită a situaţiilor cu probabilităţi şi plăţi identice este capacitatea de control pe care subiectul o are asupra desfăşurării evenimentelor.
Cele două condiţii sunt de şansa când subiectul nu poate influenţa cu nimic probabilitatea de producere a consecinţelor variantei alese şi de abilitate dacă rezultatul este dependent de capacitatea subiectului de a realiza acţiunea.

Servicii oferite :

Fundamentarea afacerii, analiza poziţiei financiare şi a performanţelor, diagnosticul rentabilităţii, analiza riscului.

Clasificarea riscurilor

Clasificarea riscurilor permite identificarea mai uşoară a acestora.
Stabilirea unei clasificări a riscurilor reprezintă o etapă importantă a managementului de risc, întrucât ajută la identificarea într-o manieră exhaustivă a riscurilor şi la o mai uşoară urmărire a acestora.
Deşi literatura de specialitate propune clasificări după numeroase criterii, este indicat ca fiecare firmă să îşi creeze propria clasificare adaptată specificului de activitate, proceselor din interiorul organizaţiei şi obiectivelor de dezvoltare urmărite de către echipa managerială.
Gama riscurilor este de asemenea nuanţată în funcţie de unitatea de analiză (individul, populaţia, o tranzacţie, un proiect  de investiţii sau o întreprindere), natura acestora precum şi din punctul de vedere al magnitudinii de producere sau a efectelor pe care le generează.

Clasificarea riscurilor în funcţie de natura activităţii desfăşurate de întreprindere şi interacţiunea acesteia cu mediul economic

Practica desfăşurării afacerilor demonstrează că în economia contemporană apar o diversitate de forme de risc, unele “tradiţionale”, altele caracteristice economiei tot mai complexe şi mai instabile; unele legate de fenomene precum poluarea, catastrofe naturale, altele întreţinute de vulnerabilitatea ridicată a sistemului economic generată de structura socială şi politică.
Toate acestea impun o reconsiderare a acestui subiect de studiu şi de interes practic, şi eventual o nouă strategie managerială de tratare a riscului.

După nivelul la care este localizat riscul

Luând în considerare mai multe criterii putem clasifica riscurile după mai mulţi factori :

  • risc macroeconomic – se referă la mediul general în care firma îşi desfăşoară activitatea. Inflaţia, politica fiscală, nivelul dobânzilor, evoluţia economiei naţionale, bunăstarea populaţiei sunt tot atâţia factori de risc pentru întreprindere
  • risc sectorial – se referă la evoluţia ramurilor industriale în care întreprinderile îşi desfăşoară activitatea
  • risc microeconomic – se referă la mediul afacerii şi la relaţiile pe care întreprinderea le stabileşte în procesul de producţie.

 

Riscul poate fi interpretat atât subiectiv cât şi obiectiv :

  • riscul subiectiv – constituie o estimare a riscului obiectiv şi depinde de individ, de formaţia sa, de temperamentul său, şi de aversiunea faţă de factorii de risc.
  • riscul obiectiv – este inerent oricărei acţiuni caracterizată prin variaţia rezultatelor probabile şi reprezintă o variabilă independentă de individ.

 

Riscul din punct de vedere al posibilităţii de previziune

  • riscuri previzibile – provocate de factori ce pot fi prevăzuţi înainte de asumarea unor obligaţii. Efectele acestor categorii de riscuri pot fi diminuate sau eliminate prin adoptarea din timp a metodelor corespunzătoare de contracarare a lor.
  • riscuri   imprevizibile   –  provocate  de  factori   imprevizibili înainte de asumarea unor obligaţii. Eforturile pentru compensarea pagubelor provocate de aceste riscuri se amplifică, iar măsurile de prevenire capătă un caracter complex, fiind mai costisitoare.

 

Riscul după originea fenomenului care generează riscurile

  • riscuri interne – generate de factori care acţionează în interiorul organizaţiei
  • riscuri externe – rezultate din factori din afara organizaţiei cum ar fi de exemplu evoluţia pieţei produselor pe care întreprinderea le vinde sau riscuri de mediu economic.

 

Riscul din punct de vedere al domeniului afectat

  • riscuri sociale – provocate de evenimente sociale previzibile sau imprevizibile. Aceste riscuri depind în bună măsură de structura organizatorică a statului, de regimul social instituit, de nivelul de dezvoltare a economiei naţionale
  • riscuri politice – determinate de evenimente politice majore precum războiul, revolte, embargoul, naţionalizarea întreprinderilor, exproprierea. Acoperirea riscurilor politice este practic imposibil de realizat
  • riscuri economice – care sunt cele mai numeroase, şi care se subclasifică astfel :

 

Riscul după natura riscului

  • riscul pur, accidental, neintenţionat, asigurabil – împotriva acestui tip de risc agenţii economici se pot asigura, el fiind susceptibil de a aduce profit
  • risc speculativ – în care posibilitatea este fie de a pierde fie de a câştiga, şi apare într-o anumită perioadă de funcţionare a firmei şi este determinat de strategia acesteia.

 

Riscul în funcţie de consecinţe

  • riscuri de exploatare - reflectă stabilitatea rezultatului la modificarea condiţiilor de exploatare
  • riscuri financiare – reflectă sensibilitatea rezultatului la modificarea condiţiilor de finanţare a activităţii firmei. De asemenea se referă la acele riscuri care pot influenţa negativ echilibrul financiar al întreprinderii
  • riscul de faliment sau de insolvabilitate – reflectă capacitatea firmei de a face faţă plăţilor la scadenţă.

 

Riscul după capacitatea de control a riscurilor

  • riscuri sistematice – sau riscuri generale ale pieţei, cum  ar fi riscul de piaţă sau riscul de mediu
  • riscuri nesistematice – particulare afacerii.

 

Riscul după procesele economice din interiorul firmei

  • riscuri strategice – riscuri legate de politica firmei de dezvoltare şi căile alese de management pentru atingerea obiectivelor
  • riscuri de conformitate legală – riscuri care derivă din necesitatea respectării legilor şi mai ales din schimbarea cadrului legislativ
  • riscurile   de  aprovizionare   –   riscuri  legate de costul şi diponibilitatea materiilor prime, depozitarea, întârzieri în aprovizionarea cu materii prime care pot întrerupe procesul de producţie, calitatea materiilor prime
  • riscurile contractuale – riscuri care ţin de putere de negociere redusă, clauze contractuale nefavorabile, neîndeplinirea angajamentelor care pot conduce la despăgubiri
  • riscuri de piaţă şi de desfacere – riscuri care ţin de concurenţă, de evoluţia preţurilor sau de evoluţia pietei de desfacere (a cererii  produselor fabricate), riscul de transport
  • riscuri tehnologice – riscuri care derivă din uzura morală a echipamentelor care pot avea consecinţe asupra calităţii produselor oferite pe piaţă, sau subtehnologizarea producţiei cu impact asupra costului de producţie pentru produsele oferite pe piaţă. Aici intră şi riscul de defectare a instalaţiilor folosite având ca efect întreruperea producţiei
  • riscuri de imagine şi reputaţionale riscuri care apar atunci când imaginea firmei devine nefavorabilă din cauza unor litigii, reclamaţii, eşuarea unor campanii de marketing costisitoare, informaţii eronat receptate de către clienţi privitoare la produsele / serviciile companiei;
  • riscurile resurselor umane – riscuri care apar atunci când gradul de calificare al personalului sau dimensionarea numerică a personalului nu sunt adecvate sau atunci când  se pierd “oameni cheie” din firmă; din aceeaşi categorie fac parte şi riscul de grevă şi riscul de scurgere a informaţiilor confidenţiale ale firmei
  • riscurile ce privesc satisfacţia consumatorilor – riscuri generate de faptul că potenţialii consumatori îşi pot schimba atitudinea faţă de firmă datorită apariţiei temporare a unor probleme legate de calitatea produselor comercializate cu consecinţe asupra nivelului vânzărilor
  • riscurile de mediu – riscuri induse de restricţii de funcţionare sau investiţii suplimentare în echipamente nepoluante cu impact asupra profitabilităţii sau a echilibrului financiar
  • riscul de fraudă – riscuri care se poate manifesta atât în interiorul organizaţiei cât şi în afara ei. Furtul de bani sau materii prime sau de produse finite, neplata mărfurilor livrate sunt cele mai frecvente riscuri de acest tip.

 

Abordarea riscului în activitatea de management

Managementul riscului - procesul sistematic de identificare, de analiză şi de răspuns la riscul potenţial.
Prin managementul riscului se înţelege totalitatea operaţiunilor prin care se urmăreşte limitarea pierderilor care pot afecta o organizaţie.
Managementul riscului este o abordare structurală şi formală, focalizată asupra paşilor necesari şi a acţiunilor planificate pentru a determina şi controla riscurile, menţinându-le la un nivel acceptabil.
Obiectivul managementului riscului este situarea în cadrul unei arii cuprinse între limite în care riscul este suportabil (consecinţe inferioare la limita maximă posibilă) şi costul este rezonabil (cost inferior la limita impusă de rentabilitatea întreprinderii).
Conţinutul managementului riscului constă într-un proces sistematic de cunoaştere a factorilor potenţiali ce ameninţă securitatea întreprinderii, măsurarea gradului de gravitate a acestora, reducerea efectelor prin prevenţie şi protecţie.

Transferul managementului riscului la societăţi specializate

În situaţia în care factorii potenţiali care ameninţă întreprinderea nu pot fi gestionaţi corespunzător managementul riscului se poate transfera la societăţi specializate în gestiunea riscurilor.
Administrarea riscurilor comportă două dimensiuni : variabilitatea factorilor (consecinţele realizării evenimentului negativ) şi costul administrării.
Costul administrării riscurilor este dat de suma tuturor cheltuielilor aferente riscului prezumtiv.

Chintesenţa riscului este definită prin următoarea formulă :



 

Căi de reducere a alternativelor posibile

Pentru reducerea permanentă a riscului este necesară identificarea căilor de diminuare a riscului şi stabilirea unui ansamblu de criterii de filtrare, analiză a alternativelor şi eliminarea alternativelor necorespunzătoare sau neacceptabile.

Metode / Căi de realizare :

Reducerea nesiguranţei

  • utilizarea datelor statistice relevante
  • utilizarea de metode şi tehnici de asistare cu metode matematice
  • utilizarea “practicilor bune” – benchmarking
  • modularizarea şi standardizarea produselor şi serviciilor, astfel încât să poată fi uşor adaptate unor cerinţe ce nu au fost luate în considerare
  • încheierea de alianţe cu competitorii
  • diversificarea  portofoliului de produse avand ca efect dispersia riscului
  • integrarea afacerii pe verticală şi eliminarea unor riscuri din aval şi din amonte
  • contractarea de servicii de consultanţă specializate

 

Reducerea câştigului sau a pierderii aşteptate

  • eliminarea sau reducerea efectelor negative ale unor evenimente posibile deşi puţin probabile, cu caracter de pierdere, prin asigurare financiară şi constituirea de rezerve de resurse pentru a face faţă unor situaţii neprevăzute
  • renunţarea la profituri sau diminuarea acestora  in  favoarea echilibrului financiar (reducerea marjei de profit sau chiar ieşirea cu pierderi minime)

 

Reducerea răspunderii

  • transferul răspunderii către organizaţii specializate (prin contractare), utilizarea de fonduri nerambursabile
  • luarea deciziilor de către un colectiv mai larg de  conducere

 

Creşterea fiabilităţii

  • existenţa unei strategii sau a unor alternative echivalente, care pot fi aplicate în cazul în care alternativa decisă se dovedeşte inaplicabilă. Realizarea acestei fiabilităţi presupune existenţa unor analize şi decizii strategice prealabile.

 

Procesele şi tehnicile de management al riscului

Procesele managementului riscului

Procesele sunt seturi de evenimente care transformă intrările companiei în ieşiri ce satisfac nevoile clienţilor.
Intrările proceselor sunt acele elemente necesare pentru realizarea proceselor (resurse umane, resurse fizice, cunoştinţe, tehnologii).
Ieşirile proceselor reprezintă rezultatele – produse, servicii, informaţii, semiproduse, semifabricate.

Procesele managementului riscului sunt :

  • Planificarea activităţii de management al riscului,
  • Identificarea riscurilor,
  • Analiza cantitativă şi calitativă a factorilor de risc,
  • Planificarea răspunsurilor la factorii de risc,
  • Monitorizarea şi controlul acestor factori

 

Harta proceselor reprezintă o diagramă care relevă, în funcţie de gradul de precizie, activitatea unei companii şi modul în care se realizează această activitate.
Harta proceselor este similară unei hărţi a drumului – prezintă cele mai importante elemente ale fiecărui proces, ordinea elementelor, intrările proceselor (resursele) necesare pentru executarea fiecăruia, precum şi ieşirile asociate.
Principalul obiectiv al hărţii proceselor constă în identificarea fluxului de muncă, astfel încât abordarea riscurilor să aducă cu sine o îmbunătăţire în termeni de eficienţă, siguranţă şi costuri asociate.
Tehnica presupune divizarea tuturor operaţiilor în elemente discrete şi detalierea acestora pentru identificarea şi cuantificarea unor aspecte de risc.
Un concept nou introdus de metoda cartografierii proceselor îl reprezintă diagrama de definire a procesului.
Diagrama de definire a procesului priveşte fiecare proces în detaliu şi identifică patru componente-cheie prezente în derularea oricărui proces sau activitate, după cum urmează:

Diagrama de definire a procesului managementului riscului :

 

 

Intrările unui proces sunt acele elemente care generează rezultatele procesului – de obicei, acestea sunt transformate sau consumate în timpul procesului.
Ieşirile sunt rezultatele procesului – produse sau servicii.
Restricţiile (controalele), fie organizaţionale (proceduri, standarde interne sau bugete), fie externe (legislaţie, standarde naţionale sau internaţionale, resurse limitate), modelează procesele.
Resursele (mecanismele) sunt necesare pentru obţinerea ieşirilor. Resursele sunt diferite de intrări, întrucât acestea nu se transformă/se consumă în timpul proceselor.

Principalele procese de management al riscului sunt :

Planificarea managementului riscului este procesul prin care se decide modul de abordare şi de planificare a activităţilor de management al riscului pentru activităţile sau proiectele întreprinderii.
În practică se realizează o listă cu activităţile întreprinderii şi o clasificare a riscurilor potenţiale în activităţi de risc, activităţi cu risc scăzut şi activităţi cu potenţial de risc ridicat.

Identificarea riscurilor se face prin următoarele metode :

Brainstorming-ul : este tehnica cel mai des utilizată.
Scopul metodei este de a obţine o listă cât mai detaliată a riscurilor care ar putea afecta întreprinderea, listă care va fi ulterior folosită în analiza cantitativă şi calitativă a riscului.
Brainstorming-ul este de fapt o reuniune cu participarea experţilor având ca scop identificarea în sens larg a surselor de risc şi sunt afişate pentru a fi analizate de toţi participanţii.
Riscurile identificate sunt apoi clasificate şi caracteristicile lor sunt detaliate;

Tehnica Delphi : este o modalitate de a obţine consensul experţilor asupra riscurilor care ameninţă întreprinderea.
Experţii sunt identificaţi, dar participă la analiză fără a se întâlni faţă în faţă.
Responsabilul cu identificarea riscului utilizează un chestionar prin care solicită idei despre cele mai importante riscuri ale întreprinderii.
Riscurile sunt astfel identificate şi sunt transmise apoi experţilor pentru analiză şi comentarii.
Consensul asupra principalelor riscuri ale proiectului poate fi obţinut prin câteva iteraţii ale acestui proces;

 

Interviul : riscurile pot fi identificate şi prin intervievarea managerilor sau a experţilor în domeniu.
Tehnicile de intervievare sunt utilizate pentru a cuantifica probabilitatea şi impactul riscurilor asupra întreprinderilor.
Interviul se realizează cu participarea responsabililor sau a experţilor şi are ca rezultat stabilirea parametrilor atribuiţi distribuţiilor de probabilitate ale modelelor de risc care vor constitui elementele de intrare pentru strategiile de răspuns la risc.

Analiza SWOT : această tehnică permite examinarea afacerii din perspectiva punctelor tari, forte, a oportunităţilor şi a punctelor slabe şi a ameninţărilor pentru a mări aria de analiză a riscurilor considerate;

Analiza cantitativă este procesul prin care se urmăreşte evaluarea numerică a probabilităţii şi impactului fiecărui risc asupra obiectivelor întreprinderii şi influenţa asupra riscului general folosind tehnici cantitative cum ar fi :

Analiza de senzitivitate : această tehnică ajută la determinarea acelor riscuri care au cel mai mare potenţial de impact asupra întreprinderii.
Aceasta examinează gradul în care incertitudinea fiecărui element de risc influenţează obiectivele companiei atunci când celelalte elemente variabile şi incerte sunt menţinute la valorile lor cele mai probabile;

Analiza arborilor de decizie : se utilizează pentru a reprezenta problema de decizie considerând implicaţiile alegerii dintre alternativele disponibile.
Metoda utilizează probabilităţile riscurilor, precum şi elemente de pierdere sau câştig pentru fiecare secvenţă decizională.
Rezolvarea arborelui de decizie indică decidentului o evaluare în termeni cantitativi a riscului fiecărei decizii în condiţii de incertitudine;

Simularea : această tehnică utilizează un model al proiectului care translatează incertitudinile specificate până la un anumit nivel de detaliere privind impactul potenţial asupra obiectivelor proiectului şi apoi la nivelul întregului proiect.
Pentru simulare se utilizează metoda Monte Carlo.

Analiza calitativă a riscurilor

Probabilitatea şi impactul riscului : acestea sunt descrise în termeni calitativi (foarte ridicate, ridicate, medii, scăzute sau foarte scăzute).
Aceste dimensiuni ale riscului se aplică riscurilor specifice fiecărei activităţi.
Această analiză ajută la identificarea acelor riscuri cu consecinţe majore asupra întreprinderii;

Matricea scorului riscului : aceasta este o matrice construită prin combinarea scalelor de probabilitate şi de impact.
Scala de probabilitate a riscului are valori cuprinse între 0 (probabilitatea evenimentului imposibil) şi 1 (probabilitatea evenimentului sigur);

Testarea ipotezelor proiectului : ipoteze identificate trebuie testate faţă de două criterii - stabilirea ipotezei şi impactul asupra proiectului, dacă ipoteza este falsă.
În această situaţie trebuie identificate ipoteze alternative iar impactul acestora asupra obiectivelor trebuie testat în procesul de analiză calitativă;

Clasificarea preciziei datelor : analiza calitativă a riscului necesită date precise care să vină în ajutorul echipei manageriale.
Tehnica de clasificare a preciziei datelor evaluează gradul în care datele despre risc sunt de încredere şi sunt utile pentru managementul riscului.
Aceasta implică evaluarea datelor din punct de vedere al calităţii, integrităţii şi fiabilităţii acestora.

Planificarea răspunsului la factorii de risc presupune dezvoltarea unor proceduri şi tehnici pentru amplificarea oportunităţilor şi reducerea ameninţărilor faţă de obiectivele întreprinderii.
Acest proces include identificarea şi atribuirea responsabilităţilor pentru fiecare răspuns la risc convenit şi asigură că riscurile identificate sunt alocate în mod corespunzător pentru răspuns.
Planificarea trebuie corelată cu nivelul de severitate al riscului, să atingă obiectivele de costuri, să fie realizată la timp pentru a avea succes, să fie realistă şi să ţină cont de contextul în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea.

Principalele tehnici de planificare a răspunsului la factorii de risc sunt :

 Evitarea : această tehnică presupune schimbarea planului de acţiune (reconceperea activităţilor) pentru a elimina riscul sau pentru a proteja obiectivele organizaţiei.
Echipa managerială nu poate elimina toate riscurile dar anumite riscuri specifice cu impact mare pot fi evitate.
Exemple de evitare a riscului sunt :  reducerea domeniului proiectelor de investiţie, suplimentarea resurselor şi a  timpului alocat, adoptarea unei măsuri cunoscute în locul uneia inovative, evitarea unui furnizor necunoscut, abandonarea sau amânarea unor proiecte de investitii;

Diversificarea : distribuirea riscului în mai multe sarcini şi activităţi pentru a reduce riscul de ansamblu şi pentru a evita pierderile sau eşecul total al unui obiectiv;

Transferul : transferul riscului este acţiunea de transfer a riscului către o terţă parte împreună cu responsabilitatea răspunsului la risc.
Transferul riscului nu determină eliminarea completă a acestuia dar atribuie unei terţe părţi responsabilitatea managementului acestui risc.
Exemple de transfer al riscului sunt : utilizarea unui contract cu preţuri fixe prin care se transferă riscul de fluctuaţie a preţului din piaţă sau a riscului valutar către vânzător.

Atenuarea : această tehnică urmăreşte să reducă probabilitatea şi / sau impactul riscului sub un prag acceptabil.
Atenuarea se bazează pe principiul că adoptarea la timp a unei acţiuni de prevenire a apariţiei riscului este mai eficace decât încercarea de a repara consecinţele după ce riscul a apărut.
Totodată, costurile acţiunilor de atenuare a riscului trebuie să fie în concordanţă cu probabilitatea de impact a riscului.
Atenuarea riscului se poate face prin implementarea unei noi modalităţi de acţiune care să reducă riscul cum ar fi, de exemplu, adoptarea unor procese mai puţin complexe sau alegerea unui furnizor stabil.

Acceptarea : această tehnică identifică faptul că echipa managerială a decis să nu schimbe planul proiectului acceptând confruntarea cu riscurile acestuia sau nu a fost capabilă să identifice o altă strategie de răspuns la risc.
O acceptare activă presupune elaborarea unui plan de rezervă care să fie pus în aplicare atunci când apare riscul.
Planul de rezervă poate fi un instrument util pentru pentru riscurile care pot să apară pe parcursul unui proiect întrucât poate reduce semnificativ costul acţiunilor care sunt necesare atunci când apare riscul.
În acest plan semnalele riscului trebuie bine definite.
Planul de retragere poate fi elaborat dacă riscul are un impact ridicat.

Monitorizarea şi controlul factorilor de risc este procesul de urmărire a riscurilor identificate, de monitorizare a riscurilor reziduale şi de identificare a noilor riscuri asigurând execuţia planurilor de risc şi evaluarea eficacităţii lor în reducerea riscului.

Scopul monitorizării şi controlului riscului este de a determina dacă :

  • răspunsurile la risc au fost implementate aşa cum a fost planificat
  • acţiunile de răspuns la risc au eficacitatea aşteptată sau dacă trebuie elaborate noi răspunsuri la risc
  • ipotezele proiectului sunt încă valide
  • expunerea la risc s-a schimbat faţă de starea anterioară, ţinând cont de analiza cerinţelor
  • a apărut un semnal de risc
  • sunt aplicate politici şi proceduri adecvate
  • riscurile identificate au apărut sau au apărut riscuri care nu fuseseră identificate iniţial

 

Controlul riscului poate implica strategii alternative, implementarea unui plan de rezervă, aplicarea de acţiuni corective sau replanificarea acţiunilor întreprinderii.
În cazul proiectelor de investiţii monitorizarea şi controlul riscului este un proces care se desfăşoară pe durata ciclului de viaţă al proiectului de investiţii.
Pe măsură ce proiectul evoluează, riscurile se schimbă, apar riscuri noi sau riscuri care iniţial au fost considerate cu impact scăzut sau anticipate să dispară.

Principalele tehnici de monitorizare şi control al riscului sunt :

Liste de verificare : sunt instrumente pentru identificarea riscului şi pot fi utilizate în monitorizare şi control.
O atenţie specială trebuie îndreptată către riscurile care nu apar pe listele standard (reprezintă riscuri noi neidentificate iniţial), în situaţia în care acestea pot fi relevante pentru anumite activităţi specifice.

Auditul proiectului : în cazul proiectelor de investiţii auditorii riscului proiectului examinează şi documentează eficacitatea planurilor de răspuns la risc pentru prevenirea, transferul sau atenuarea apariţiei riscului, precum şi eficacitatea dovedită de managerii de risc.

Analiza rezultatelor : pentru monitorizarea performanţelor generale ale proiectului se utilizează analiza rezultatelor obţinute faţă de planul iniţial.
Aceste rezultate pot indica abateri potenţiale ale proiectului de la obiectivele de costuri sau de program stabilite.

Măsurarea performanţelor tehnice : aceasta înseamnă compararea realizărilor tehnice cu planul de obiective tehnice.

Planificarea suplimentară a răspunsului la risc : atunci când se manifestă un risc care nu a fost anticipat în planul de răspuns la risc sau impactul acestui risc asupra obiectivelor este mai mare decât cel aşteptat, este posibil ca răspunsul la riscul planificat să nu fi fost adecvat.

 

Decizii în condiţii de risc

Procesul decizional se caracterizează printr-o planificare amănunţită a acţiunilor şi o analiză detaliată a estimărilor privind evenimentele posibile la care este expusă afacerea.
Indiscutabil, în analiza, evaluarea şi estimarea riscului este foarte importantă clarificarea naturii riscului, ale cărei surse pot fi extrem de diverse : definirea afacerii, modalitatea de finanţare aleasă, sistemul logistic utilizat, condiţiile de piaţă, resursele estimate, relaţiile comerciale, comunicarea şi altele.
Totuşi, unele categorii de riscuri acţionează în strânsă interdependenţă, în sens convergent sau divergent, în timp ce altele tind să acţioneze independent.
Prin urmare, este imperativă o selecţie atentă a riscurilor ce urmează a fi asumate şi în ce condiţii, precum a celor care trebuie evitate sau transferate.

Asumarea riscurilor este strâns legată de trăsăturile personale ale decidentului şi de aversiunea acestuia faţă de factorii de risc.
Riscul este indisolubil legat de părţile implicate în derularea afacerii, de motivaţiile  acestora, de natura activităţii ce face obiectul investiţiei, de resursele necesare iniţierii, menţinerii şi dezvoltării afacerii, precum şi de anvergura acesteia.
Pentru că există o relaţie de cauzalitate între riscurile asumate şi performanţele economice ale firmei, politica firmei privind riscul este esenţiala.
Analiza acesteia la nivel organizaţional poate viza nivelul strategic, operaţional sau anumite arii funcţionale din firmă.
Cunoscându-se structura riscului afacerii vor putea fi evitate, diminuate  sau controlate unele dificultăţi potenţiale.
Însă deciziile sunt luate de oameni. Prin urmare, tendinţele de asumare a riscurilor reflectă trăsăturile personale, deprinderile şi praxisul decidentului în sfera riscului.
Acestea au o influenţă dominantă asupra modului în care este evaluat riscul, asupra selecţiei acţiunilor, asupra manierei de tratare, căutare sau omisiune a informaţiilor.
Multă vreme antreprenorul a fost considerat ca fiind singurul care îşi asumă riscul de a întreprinde şi care îşi riscă capitalul.

Deciziile sunt cu atât mai riscante cu cât incertitudinea rezultatelor este mai mare, cu cât obiectivele sunt mai ambiţioase şi cu cât potenţialul de câştig sau de pierdere este mai mare.
Întreprinzătorul este motorul capitalismului unei economii funcţionale.
Abordarea clasică a luării deciziilor susţine că oamenii au aversiune faţă de risc.
Un studiu asupra asumării riscului din perspectiva managerială relevă că managerii iau în calcul două repere atunci când evaluează riscul : supravieţuirea sau dezvoltarea afacerii.
În general managerii nu sunt dispuşi să-şi asume riscuri care ar pune în pericol existenţa firmei.
Totuşi, dacă poziţia firmei pe piaţă ar fi ameninţată de concurenţă s-ar angaja în strategii riscante.
Prin urmare o poziţie solidă în piaţă generează un comportament conservator în privinţa asumării riscului.
Însă atitudinea oamenilor de afaceri faţă de risc nu este unitară.
Tendinţa de asumare de riscuri sau evitarea lor este influenţată de caracteristicile individuale, de factori contextuali şi de structura organizaţională.
Realitatea mediului competiţional de astăzi promovează ideea unei condiţionalităţi între succesul afacerii şi riscul asumat.
Estimarea realistă a costurilor, optimizarea alocării resurselor, alegerea variantei decizionale cu cele mai mari şanse de succes sau reducerea riscului la un nivel acceptabil pentru întreprindere sunt probleme a căror soluţionare depinde de o analiză sistematică şi structurată a riscurilor.
O astfel de analiză se poate baza pe statistică, metode de evaluare cantitative, determinarea variabilelor micro şi macroeconomice cu impact asupra întreprinderii.
Astfel, a lua decizii şi a acţiona conform acestora sunt activităţi vitale pentru un manager,  la orice nivel s-ar afla.
Deciziile în afaceri sunt extrem de variate, atât în esenţa lor, cât şi în complexitate, urgenţă şi în alte moduri.
În consecinţă, raţionamentul fiecărui decident variază de la caz la caz şi este influenţat, printre altele, de mediu, de competenţa personală, de atitudinea faţă de risc.
Însă dincolo de toate acestea, constatăm că un anumit tip de analiză cantitativă este comun majorităţii situaţiilor decizionale, chiar dacă diversitatea lor este atât de mare.

Modele de decizii în condiţii de risc

Cele mai utilizate criterii de luare a deciziei în condiţii de risc sunt :

  • criteriul verosimilităţii maxime
  • criteriul valorii medii
  • criteriul minimizării regretului mediu

 

Exemple privind modul de aplicare al celor trei criterii de luare a deciziei în condiţii de risc :

 

Exemplul 1

Să presupunem că managementul unei bănci comerciale are în vedere introducerea bancomatelor în diferite puncte ale unui oraş.
Trebuie realizată alegerea între trei proiecte : a1, a2 şi a3, care reprezintă fiecare un plan diferit de amplasare a bancomatelor.
Se consideră că sunt patru niveluri de acceptare a noului sistem bancar de către consumatori : s1, s2, s3 şi s4, unde s1 reprezintă nivelul de acceptare cel mai scăzut, iar s4 nivelul de acceptare cel mai înalt.
Profiturile anuale sunt prezentate în matricea plăţilor de mai jos (în milioane lei).

Nivelul de acceptare a riscului în funcţie de probabilitatea de acceptare

 

 

Nivel de acceptare

 

s1

s2

s3

s4

 

proiect de amplasare

a1

-5

0

10

15

a2

-6

0

10

20

 

a3

-2

5

10

10

Probabilităţi de acceptare

0,1

0,4

0,3

0,2

 

Dacă se adoptă proiectul de amplasare a1 iar gradul de acceptare este foarte scăzut (s1), atunci banca pierde anual 5 milioane lei, dar dacă gradul de acceptare este maxim (s4), ea câştigă anual 15 milioane lei.
Se estimează ca probabilitatea gradului de acceptare s1 este 0,1 a lui s2 este 0,4, a lui s3 este 0,3 şi a lui s4 este 0,2.

Criteriul verosimilităţii maxime

După cum îi arată şi numele, acest criteriu se concentrează exclusiv asupra evenimentului cu cea mai mare probabilitate de apariţie.
În cazul deciziei de automatizare a operaţiunilor bancare starea s2 adică nivelul de acceptare de către consumatori este evenimentul cel mai probabil.
În acest caz vor fi analizate numai plăţile de pe coloana a II-a a matricei de mai sus (probabilitate de 0,4).
Proiectele a1 şi a2 nu aduc nici un profit, în timp ce proiectul a3 aduce un profit anual de 5 milioane lei.
Ca urmare managementul băncii va adopta proiectul a3 de instalare a bancomatelor.
Acest criteriu are avantaje şi dezavantaje.
Un dezavantaj este că nu ia în considerare o mare parte din informaţia conţinută în matrice.
Alegând de la bun început nivelul de acceptare s2, trei sferturi din datele problemei sunt ignorate.
Un avantaj este că mulţi decidenţi îşi bazează deciziile pe acest criteriu, în special când ele sunt repetitive.

Criteriul valorii medii

Pentru a prezenta acest criteriu de decizie vom lua următorul exemplu practic :

Exemplul 2

Proprietarul unui magazin alimentar trebuie să decidă ce cantitate de lapte proaspăt să comande pentru ziua următoare.
Să presupunem că laptele este cumpărat cu 8 lei şi este vândut cu 10 lei casoleta.
Dacă rămâne laptele nevândut, suma investită este recuperată cu mare greutate, aşa că managerul magazinului nu ia în considerare această variantă.
Să presupunem că managerul magazinului a înregistrat vânzările de lapte proaspăt pentru ultimele 200 zile şi dispune de următoarele date :

Matricea condiţiilor

 

nr. casolete vândute

nr. de zile în care nivelul a fost înregistrat

probabilitatea evenimentului

30

20

0.1

31

40

0.2

32

60

0.4

33

80

0.3

Total

200

1

 

 

 

 

 

 

 

 

Managerul are de ales una din cele patru acţiuni : să comande 30 casolete, 31, 32 sau 33 casolete.
Se presupune că sunt achiziţionate într-o zi 30 casolete cu lapte cu 30 x 8 = 240 lei.
Dacă se vând exact 30 de casolete se obţine suma din vânzări : 30 x 10 = 300 lei, obţinând un profit de 300 – 240 = 60 lei.
Dacă se cer 31, 32, 33 casolete se vor integra cele 30 casolete comandate, deci profitul va fi tot de 60 lei.
Dacă se comandă 31 casolete şi se cer la vânzare numai 30 din profitul obţinut din vânzări se scade costul de 8 lei al casoletei nevândute deci acesta rămâne : 60 – 8 = 52 lei.
Dacă se comandă 31 de casolete şi se cer 31, 32 sau 33, profitul obţinut este : (10x31) – (8x31)= 62 lei.

Matricea plăţilor

 

 

numar de casolete vandute

30

31

32

33

 

30

60

60

60

60

numar de casolete
comandate

31

52

62

62

62

32

44

54

64

64

 

33

36

46

56

66

probabilitatea cererii

0,1

0,2

0,4

0,3

 

Criteriul valorii medii se aplică pentru profitul maxim în cazul fiecăreia dintre cele patru acţiuni (cantităţi comandate) astfel :

pentru comanda de 30 casolete :
VM1= 60 X 0,1 + 60 X 0,2 + 60 X 0,4 + 60 X 0,3 = 60 LEI

pentru comanda de 31 casolete :
VM2= 52 X 0,1 + 62 X 0,2 + 62 X 0,4 + 62 X 0,3 = 61 LEI

pentru comanda de 32 casolete:
VM3= 44 X 0,1 + 54 X 0,2 + 64 X 0,4 + 64 X 0,3 = 60 LEI

pentru comanda de 33 casolete:
VM4= 36 X 0,1 + 46 X 0,2 + 56 X 0,4 + 66 X 0,3 = 55 LEI

Decizia optimă pentru managerul magazinului este să comande 31 casolete, decizie care îi va aduce un profit mediu de 61 lei.

 

Criteriul minimizării regretului mediu

De multe ori, decidentul este interesat nu atât să-şi maximizeze profitul, cât să-şi minimizeze pierderea.
În mod concret, se pot întâlni două tipuri de pierderi : absolute şi relative.
Primele implică o reducere netă a bunurilor, a doua arată creşterea comparativă a profitului care ar fi rezultat dacă s-ar fi luat o decizie mai bună.

Pentru a înţelege cum funcţionează acest principiu vom lua problema de aprovizionare din exemplul precedent :

Conform matricei plăţilor, managerul magazinului alimentar, ar lua cea mai favorabilă decizie dacă ar cunoaşte cu certitudine cererea de lapte.
De exemplu, dacă ar şti că în ziua următoare cererea va fi de 30 casolete, ar comanda 30 de casolete şi ar obţine profitul maxim de 60 lei.
Comandând însă 31 profitul este de 52, rezultând o diferenţă de 8 lei.
Această situaţie poate fi interpretată ca „regretul ” pentru oportunitatea pierdută de a nu comanda 30 ci 31 de casolete de lapte.
Apoi regretul pentru comanda de 32 casolete în loc de 30 este egal cu 16 lei în timp ce pentru comanda a 33 casolete în loc de 30 regretul este de 24 lei.

Regretul fiecăreia dintre cele patru decizii luate în cazul cererii de 30, 31, 32 şi 33 casolete este prezentat în matricea de mai jos numită şi matricea regretelor :

Matricea regretelor

 

 

număr de casolete vândute

30

31

32

33

 

30

0

2

4

6

număr de casolete
comandate

31

8

0

2

4

32

16

8

0

2

 

33

24

16

8

0

probabilitatea cererii

0.1

0.2

0.4

0.3

 

În continuare vom calcula regretul mediu (RM) pentru fiecare variantă de aprovizionare :

pentru comanda de 30 casolete:
RM1= 0 X 0,1 + 2 X 0,2 + 4 X 0,4 + 6 X 0,3 = 3,8 LEI

pentru comanda de 31 casolete :
RM2= 8 X 0,1 + 0 X 0,2 + 2 X 0,4 + 4 X 0,3 = 2,8 LEI

pentru comanda de 32 casolete :
RM3= 16 X 0,1 + 8 X 0,2 + 0 X 0,4 + 2 X 0,3 = 3,8 LEI

pentru comanda de 33 casolete :
RM4= 24 X 0,1 + 16 X 0,2 + 8 X 0,4 + 0 X 0,3 = 8,8 LEI

Managerul va lua decizia care îi minimizează regretul mediu, ceea ce corespunde practic cu alegerea strategiei a doua : comanda de 31 de casolete.

 

Factorii de risc care ameninţă întreprinderea
Capacitatea întreprinderii de răspuns la factorii de risc

 

în acest capitol sunt trecute în revistă elementele ce acţionează în mod nemijlocit asupra afacerii propriu zise şi care reprezintă tot atâţia factori de risc.
Capacitatea de răspuns a afacerii la modificările acestor variabile este esenţială pentru viitorul acesteia.

Principalele variabile asupra cărora acţionează factorii de risc sunt :

  • preţurile produselor/serviciilor vândute
  • rata dobânzii
  • costurile forţei de muncă
  • durata de încasare a creanţelor
  • durata de rambursare a datoriilor către furnizor
  • preţul utilităţilor
  • preţurile materiilor prime
  • cursul valutar
  • piaţa de desfacere
  • mediul macroeconomic
  • legislaţia în vigoare şi contractele comerciale cu clienţii şi furnizorii
  • frauda

 

Preţurile

Preţurile utilizate în prognoza cifrei de afaceri sunt supuse unui puternic risc.

Potenţiali factori de risc în atingerea obiectivelor sunt :

  • concurenţa puternică (înţelegeri secrete, finanţare mai bună, agresivitate)
  • produse proprii de slabă calitate
  • costuri proprii mari
  • modificarea mediului economic şi restrângerea cererii
  • modificări ale comportamentului consumatorului

 

Factori de risc care trebuie analizaţi :

  • sunt realiste ipotezele privind preţurile ţinând seama de strategia avută în vedere pentru produse/piaţă ?
  • au fost luate în calcul toate influenţele externe şi interne asupra preţurilor anticipate de echipa managerială ?
  • este structura preţurilor societăţii comerciale comparabilă cu aceea a principalelor firme concurente ?

 

Rata dobânzii influenţează în primul rând costul creditului

Posibilii factori de risc în depăşirea nivelului prognozat al ratei dobânzii sunt :

  • înregistrarea şi acoperirea unui deficit de numerar neaşteptat
  • scumpirea creditului pe perioada de previziune
  • îndatorare mare
  • finanţarea imprudentă a investiţiei planificate

 

Factori de risc care trebuie analizaţi :

  • este corectă structura capitalului societăţii comerciale ?
  • nivelul de finanţare a datoriei corespunde investiţiei avute în vedere ?
  • s-a făcut o atentă previzionare a programului de încasări şi plăţi ?
  • se manifestă tendinţe şi evoluţii macroeconomice care să anticipeze o creştere a ratelor dobânzilor ?

 

Costurile forţei de muncă - un factor important de risc întrucât afectează costul de producţie şi implicit marja de profit a întreprinderii

Potenţialii factori de risc în depăşirea nivelului prognozat sunt :

  • subdimensionarea organigramei iniţiale sau în raport cu evoluţia prognozată
  • mişcări sindicale puternice
  • dependenţa de anumite categorii de personal
  • conducere neperformantă
  • relaţii de muncă necorespunzătoare
  • tehnologie învechită
  • necorelarea dintre costul forţei de muncă şi performante

 

Factori de risc care trebuie analizaţi :

  • există un management al resurselor umane performant ?
  • forţa de muncă este corespunzător organizată ?
  • costurile cu salarii se află la acelaşi nivel cu cel al firmelor concurente ?
  • au prioritate investiţiile în tehnologiile cu consum redus de forţă de muncă ?

 

Durata de încasare a creanţelor - o durată mare a încasării creanţelor poate conduce la probleme de lichiditate pentru întreprindere

Riscurile potenţiale pot fi generate de :

  • dependenţa de clienţi puternici care nu-şi achită obligaţiile în termenul prevăzut
  • contracte cu instituţii bugetare care depind de fondurile publice
  • lichidităţi insuficiente
  • management financiar defectuos
  • îndatorare mare ca urmare a necesarului de finanţare a unor creanţe supradimensionate

 

Factori de risc care trebuie analizaţi :

  • cât de dependentă este societatea  comercială de promptitudinea plăţilor făcute de principalii clienţi ?
  • care este perspectiva de încasare a creanţelor faţă de instituţii bugetare ?
  • care este experienţa şi puterea de decizie a managementului financiar ?
  • dacă sunt realiste termenele de plată avute în vedere pentru clienţii importanţi şi cum sunt ele faţă de termenele firmelor concurente ?
  • există surse alternative de finanţare a necesarului de fond de rulment în cazul în care clienţii nu acceptă scurtarea termenelor de plată ?

 

Durata de rambursare a datoriilor către furnizori afectează bonitatea întreprinderii

Potenţiali factori de risc sunt :

  • nivel de îndatorare mare ce nu permite achitarea acestora la timp
  • dependenţa de anumiţi furnizori şi riscul de a se întrerupe relaţia contractuală cu aceştia şi implicit afectarea aprovizionării cu materii prime
  • declanşarea procedurii de lichidare juridică de către creditor
  • neîncrederea furnizorilor şi refuzul acestora de a credita firma

 

Factori de risc care trebuie analizaţi :

  • principalii furnizori sunt dependenţi de activitatea întreprinderii ? Dacă da în ce măsura ?
  • legislaţia în vigoare facilitează acţionarea în instanţă şi declanşarea rapidă a procedurii de lichidare juridică ?
  • fluxul de numerar previzionat este suficient de solid pentru a face faţă unor presiuni pentru plata mai rapidă a unor datorii către furnizori ?
  • sunt realiste termenele de plată pentru principalii furnizori şi cum sunt ele faţă de termenele firmelor concurente ?
  • sunt gata acţionarii / coproprietarii să asigure capital suplimentar în cazul în care furnizorii nu acceptă prelungirea planificată a termenelor de plată ?
  • este afectată relaţia cu finanţatorii în urma întârzierilor de plată apărute în relaţia cu furnizorii ?

 

Preţul utilităţilor - influenţează semnificativ costul de producţie şi competitivitatea produselor vândute

Potenţiali factori de risc :

  • tehnologie învechită
  • dependenţa de un număr restrâns de furnizori
  • politici operaţionale nefavorabile

 

Factori de risc care trebuie analizaţi :

  • cât de realiste sunt preţurile anticipate ?
  • există alternative în privinţa utilităţilor folosite ?
  • impune concurenţa o tehnologie eficientă din punct de vedere energetic ?

 

Preţurile materiilor prime - influenţează semnificativ costul de producţie şi competitivitatea produselor vândute

Potenţiali factori de risc :

  • politicile comerciale ale furnizorilor
  • penuria de materii prime la nivel regional, naţional sau internaţional
  • dependenţa de o piaţă de monopol/oligopol la nivelul unei materii prime importante
  • reglementări vamale şi/sau fiscale
  • incapacitate de a folosi înlocuitori

 

Factori de risc care trebuie analizaţi :

  • cât de realiste sunt preţurile anticipate ?
  • creşterea preţurilor la materii prime se află pe un trend crescător pe termen lung sau este vorba doar de o creştere temporară ?
  • cum au reacţionat preţurile în trecut în cazul unor evoluţii specifice ?
  • introduc firmele concurente o tehnologie care permite folosirea înlocuitorilor ?
  • profită societatea de toate posibilităţile de cumpărare (ex: în vrac) ?

 

Cursul valutar - diferenţele de curs nefavorabile afectează profitul întreprinderii

Potenţiali factori de risc :

  • aprecierea cursului valutar al monedei naţionale în cazul în care întreprinderea desfăşoară activităţi de export
  • deprecierea cursului valutar în cazul în care întreprinderea desfăşoară activităţi de import

 

Factori de risc care trebuie analizaţi :

  • care este distanţa în timp între momentul efectuării plăţii pentru mărfuri / materii prime şi livrarea lor ?
  • echipa managerială a estimat pierderile din curs valutar în diferite scenarii ?
  • întreprinderea are specialişti în acoperirea riscului valutar ?
  • este oportun ca întreprinderea să apeleze la servicii de consultanţă în hedging valutar ? Care sunt costurile acestor servicii ? Se justifică aceste costuri în comparaţie cu pierderile estimate ?

 

Piaţa de desfacere - determinarea cererii, segmentarea pieţei şi poziţionarea corectă faţă de concurenţă

Riscurile potenţiale sunt :

  • evaluarea defectuoasă a cererii pentru produsele / serviciile vândute
  • calitatea produselor vândute este îndoielnică
  • produsele / serviciile nu sunt suficient de bine cunoscute de consumatori
  • concurenţă puternică
  • distribuţia şi logistica defectuoase

 

Factori de risc care trebuie analizaţi de echipa managerială :

  • a estimat corect echipa managerială cererea pentru produsele / serviciile vândute ?
  • au fost întreprinse cercetări de piaţă pentru identificarea nevoilor consumatorilor ?
  • întreprinderea utilizează managementul calităţii pentru produsele vândute ? Oferă servicii post-vânzare ?
  • sunt produsele vândute promovate corespunzător ? Utilizează întreprinderea cele mai eficiente canale de publicitate ?
  • are întreprinderea un segment ţintă pentru produsele vândute ? A fost corect segmentată piaţa ?
  • au fost aplicate strategii de poziţionare în piaţă şi de diferenţiere faţă de concurenţă ?
  • sunt canalele de distribuţie eficiente ? Sunt condiţiile de depozitare corespunzătoare ? Există întreruperi în furnizarea mărfurilor din cauze logistice ?

 

Mediul macroeconomic - identificarea corectă a riscurilor macroeconomice asigură alegerea strategiei optime pentru întreprindere

Riscurile potenţiale sunt :

  • ramura în care activează întreprinderea se afla în declin
  • economia naţională se află în recesiune
  • şomajul este în creştere
  • veniturile populaţiei sunt în scădere
  • condiţiile de finanţare sunt restrictive
  • contracţia consumului

 

Factori de risc care trebuie analizaţi :

  • exista înlocuitori pe piaţă pentru produsele vândute ?
  • în cazul în care economia se află în recesiune este afectată cifra de afaceri ? Dacă da, are întreprinderea un plan de restructurare a activităţii sau de optimizare a proceselor ?
  • în cazul în care societatea este nevoită să îşi restrângă activitatea, a realizat corect evaluarea personalului, astfel încât să nu piardă „oamenii cheie” din organizaţie ?
  • în condiţii de recesiune economică, este mai eficient să externalizeze anumite servicii ?
  • are echipa managerială expertiza pentru implementarea managementului schimbării ? Este necesară consultanţă externă în acest sens ?
  • având în vedere scăderea veniturilor populaţiei şi contracţia consumului, este întreprinderea capabilă să reducă costurile de producţie suficient de mult încât să poată vinde produsele la preţuri competitive ?

 

Legislaţia în vigoare şi contractele comerciale cu clienţii şi furnizorii

Riscurile potenţiale sunt :

  • necunoaşterea legislaţiei în vigoare şi a modificărilor legislative
  • riscul ca întreprinderea să fie amendată de autorităţile statului pentru desfăşurarea activităţii neconformă cu legislaţia în vigoare
  • semnarea de contracte comerciale cu clienţii sau furnizorii, în care nu sunt stipulate corect obligaţiile părţilor
  • acceptarea cu uşurinţă a clauzelor penalizatoare, sau a condiţiilor dezavantajoase

 

Factori de risc care trebuie analizaţi :

  • are întreprinderea personal specializat (juristi), care să deţină expertiza în întocmirea contractelor comerciale ?
  • este necesar să solicite servicii de consultanţă juridică externă ?
  • are întreprinderea suficientă forţă de negociere astfel încât să evite clauzele contractuale penalizatoare ?

 

Frauda – conduce la pierderi neprevăzute şi greu de surmontat

Riscurile potenţiale sunt :

  • frauda internă (săvârşită de proprii angajaţi)
  • frauda realizată de clienţi (cum ar fi emiterea de cec-uri fără acoperire, sau vânzarea mărfurilor pe credit către societăţi care prezintă date de identificare false)

 

Factori de risc care trebuie analizaţi :

  • are întreprinderea proceduri de control intern ?
  • are întreprinderea un sistem de verificare a bonităţii clienţilor ?
  • este necesar ca întreprinderea să apeleze la servicii externe de verificare şi monitorizare a partenerilor de afaceri ?

 

Riscurile economice ale întreprinderii

Riscul economic îşi are originea în imposibilitatea întreprinderii de a corela, fără a fi afectat rezultatul întreprinderii, volumul de activitate, care se modifică având în vedere dinamismul mediului economic în care operează întreprinderea, cu structura costurilor.

Activitatea unei întreprinderi este supusă în mod direct riscului economic, datorită faptului că agentul economic respectiv nu poate să prevadă cu exactitate diferitele componente ale rezultatului său – costul, preţul, volumul fizic – sau ale ciclului de exploatare – aspecte legate de cumpărări, prelucrări, vânzări.
Riscul economic se concretizează în probabilitatea producerii pierderilor datorită insuficienţei activităţii de producţie.
De altfel, el depinde în foarte mare măsură de eforturile proprii depuse de agentul economic şi de evoluţia raportului dintre costurile fixe şi cele variabile suportate.
Acest risc este direct legat de importanţa cheltuielilor fixe, care diminuează flexibilitatea întreprinderii şi capacitatea acesteia de a se adapta din mers la variaţia cifrei de afaceri.
În funcţie de natura activităţii desfăşurate de întreprindere şi de poziţia sa în mediul economic, rezultatul exerciţiului este determinat de o serie de factori, precum : creşterea tarifelor la energie, apariţia a noi întreprinderi cu acelaşi obiect de activitate – fapt ce duce la creşterea concurenţei pe segmentul de piaţă respectiv, progresul tehnologic, etc.
Gradul ridicat de sensibilitate a rezultatului face din fiecare întreprindere o investiţie mai mult sau mai puţin riscantă.
Riscul economic nu depinde numai de factorii generali şi externi  ai  mediului  economic  ci şi de factorii interni ai firmei : structura şi ordinul de mărime al costurilor (de achiziţie a materiilor prime, de exploatare, etc.) şi de comportamentul lor faţă de volumul de activitate.
În acest context s-a impus analiza riscului economic prin intermediul pragului de rentabilitate.
Structura cheltuielilor şi mai ales repartizarea acestora în cheltuieli fixe şi cheltuieli variabile exercită o influenţă marcantă asupra rentabilităţii întreprinderii.

Cheltuielile fixe diminuează flexibilitatea întreprinderii, prin faptul că nu se adaptează automat la modificarea volumului de activitate şi a vânzărilor.

Cheltuielile fixe, independente de nivelul activităţii, sunt cheltuielile angajate de întreprindere în scopul funcţionării sale normale, fiind plătite şi în situaţia lipsei profitului.
Ele includ cheltuielile legate de apă şi canalizare, electricitate, întreţinerea spaţiilor de producţie, gaze, personal administrativ, amortizări.
Diferit de cheltuielile fixe, cheltuielile variabile sunt direct proporţionale cu nivelul producţiei.
Cuantumul cheltuielilor variabile este dat de aprovizionarea cu materii prime şi materiale directe, salariile personalului productiv, activitatea de transport, etc.
Această abordare, care presupune împărţirea cheltuielilor în cele două categorii, este valabilă doar pe termen scurt deoarece, pe termen lung, toate cheltuielile se consideră a fi variabile.

Influenţa costurilor fixe este funcţie de volumul de activitate şi de volumul vânzărilor

Cu cât este mai mare cantitatea de produse destinată vânzării, cu atât mai mică va fi cota de cheltuieli fixe care se va regăsi în preţul de vânzare al produsului, iar efectul pe care variaţia volumului de activitate îl va exercita asupra rezultatului din exploatare va fi mai redus.
Riscul de exploatare depinde mai ales de nivelul cheltuielilor fixe datorită faptului că o eventuală creştere a cifrei de afaceri determină o mai mare absorbţie a cuantumului acestor cheltuieli.
Importanţa lor poate fi apreciată numai în raport cu marja  generală de întreprindere, şi nu ca valoare absolută, datorită marii variabilităţi a întreprinderilor din peisajul economic, sub aspectul sectorului de activitate din care provin şi al raportului cifră de afaceri / achiziţii.

 

Analiza pragului de rentabilitate al întreprinderii

 

Pragul de rentabilitate este considerat a fi o măsură a flexibilităţii întreprinderii în raport  cu fluctuaţiile sale şi, deci, o modalitate de a măsura riscul.
El este cunoscut în literatura de specialitate şi ca ”cifra de afaceri critică”, ”punct critic”, ”punct mort” sau “break-even point”.
Pragul de rentabilitate reprezintă punctul la care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare iar rezultatul este nul.
El evidenţiază nivelul de activitate la care trebuie să se situeze întreprinderea pentru a nu lucra în pierdere.
Odată depăşit acest nivel, activitatea întreprinderii devine rentabilă.
De aici deducem că riscul economic va fi cu atât mai redus cu cât nivelul punctului mort va fi mai jos.
Folosirea pragului de rentabilitate ca instrument de apreciere a riscului implică, aşadar, cunoaşterea metodologiei sale de calcul şi a valorii sale cognitive.
Determinarea pragului de rentabilitate se poate face în unităţi valorice sau fizice, număr de zile, pentru întreaga activitate sau pentru un singur produs.
La întreprinderile cu o producţie omogenă, pragul de rentabilitate în unităţi fizice se determină pornind de la ipoteza unui cost variabil unitar constant în raport cu creşterea volumului producţiei.
Aceasta înseamnă că, indiferent de volumul fizic al  producţiei vândute, cheltuielile variabile pe unitatea de produs rămân constante, variind însă volumul total al acestora.
De asemenea, se porneşte şi de la ipoteza constanţei preţului unitar de vânzare al produsului  (p), indiferent de volumul producţiei fizice vândute, (q) :




 

În baza acestor ipoteze, pragul de rentabilitate reprezentând volumul fizic al producţiei vândute care acoperă totalul cheltuielilor se calculează pe baza sistemului de relaţii :

 

CIFRA DE AFACERI (CA) = COST TOTAL (CT)

COST TOTAL (CT) = CHELTUIELI FIXE (CV) + CHELTUIELI VARIABILE (CV)

CIFRA DE AFACERI = CHELTUIELI FIXE (CV) + CHELTUIELI VARIABILE (CV)

p x q = v x q + CF

 

 

 


unde,   mcv – marja unitară asupra cheltuielilor variabile

 

Diagrama costurilor

 


 


Pe baza reprezentării grafice din figura de mai sus se pot desprinde următoarele concluzii :

  • atunci când întreprinderea realizează volumul fizic al producţiei q(pr), ea nu degajă nici profit nici pierdere. Când nivelul de activitate se situează în apropierea punctului critic, instabilitatea profitului este mare; prin urmare, şi riscul operaţional va fi mare;
  • când întreprinderea realizează volumul fizic al producţiei mai mare decât q(pr), cifra de afaceri depăşeşte costurile şi întreprinderea realizează un profit; acesta este cu atât mai mare cu cât volumul fizic al producţiei depăşeşte mai mult nivelul pragului de rentabilitate;
  • când întreprinderea realizează volumul fizic al producţiei mai mic decât q(pr), cifra de afaceri nu acoperă nivelul costurilor iar întreprinderea înregistrează pierderi.

 

În practică, analiza pragului de rentabilitate poate clarifica problemele legate de trei tipuri importante de decizii în afaceri :

  • când se iau decizii asupra unor produse, analiza pragului de rentabilitate poate să ajute la determinarea dimensiunii cifrei de vânzări pentru noul produs, astfel încât prin producerea lui, firma să fie profitabilă;
  • când se studiază efectele unei extinderi generale a nivelului de operaţii a unei firme; o extindere va duce la creşterea atât a costurilor fixe cât şi a celor variabile, dar şi la creşterea cifrei de afaceri previzionate;
  • atunci când o firmă doreşte să se implice în proiecte de modernizare şi automatizare, proiecte care cer o investiţie în activele fixe, pentru o micşorare ulterioară a costurilor variabile (mai ales a celor cu forţa de muncă), analiza pragului de rentabilitate poate ajuta decidenţii sa întrevadă consecinţele acestor proiecte.

 

Levierul operaţional

Dacă costurile fixe reprezintă un procent important din costurile totale ale unei firme se spune că are un levier operaţional ridicat.
Un levier operaţional ridicat înseamnă că atunci când considerăm toate celelalte elemente constante, o modificare relativ mică a cifrei de afaceri va duce la o modificare importantă a profitului din exploatare.
Pentru a evidenţia efectul levierului operaţional vom lua un exemplu cu două companii A şi B care utilizează leviere operaţionale de intensităţi diferite.
Societatea A utilizează levierul operaţional în mică măsură, astfel încât are de acoperit o sumă minimă de costuri fixe.
Societatea posedă echipamente automatizate într-o măsură mai mică astfel încât are cheltuieli mai mici cu amortizarea şi cu întreţinerea.
Efectul variaţiei vânzărilor asupra costului unitar şi asupra profitului EBIT (înainte de impozitare şi de plata dobânzilor) este prezentat în tabelul de mai jos.

Influienţa levierului operaţional

Societatea A

 

 

 

unitati vandute (Q)

cifra de vanzari

 

costuri

Cost unitar

 

EBIT

pret de vanzare:

2 lei

20,000

40,000

50,000

2.50

-10,000

costuri fixe:

20000 lei

40,000

80,000

80,000

2.00

0

costuri variabile:

1,5 lei x Q

60,000

120,000

110,000

1.83

10,000

 

 

80,000

160,000

140,000

1.75

20,000

 

 

100,000

200,000

170,000

1.70

30,000

 

 

120,000

240,000

200,000

1.67

40,000

 

 

200,000

400,000

320,000

1.60

80,000

 

Societatea B

 

 

 

unitati vandute (Q)

cifra de vanzari

 

costuri

Cost unitar

 

EBIT

pret de vanzare

2 lei

20,000

40,000

80,000

4.00

-40,000

costuri fixe(F)

60000 lei

40,000

80,000

100,000

2.50

-20,000

costuri variabile

1 leu x Q

60,000

120,000

120,000

2.00

0

 

 

80,000

160,000

140,000

1.75

20,000

 

 

100,000

200,000

160,000

1.60

40,000

 

 

120,000

240,000

180,000

1.50

60,000

 

 

200,000

400,000

260,000

1.30

140,000

 

Societatea B foloseşte un levier operaţional mai mare decât firma A.
Societatea B intens automatizată foloseşte echipament scump care necesită forţă de muncă redusă pe unitatea produsă.
Cu astfel de sisteme societatea B are costuri variabile mai mici.
De asemenea, societatea B are pragul de rentabilitate mai ridicat decât societatea A (trebuie să atingă un volum de unităţi vândute mai mare).
Aceste rezultate au implicaţii deosebite. La un volum mare al producţiei - 200.000 unităţi firma B realizează economii substanţiale prin reducerea costurilor (1.3 faţă de 1.6 cât obţine firma A).
Astfel firma B poate să scadă preţul produsului său pe piaţă până la 1.5 lei, un preţ care s-ar dovedi neprofitabil pentru firma A, şi să înregistreze totuşi o marjă de profit mai mare de 13%.

 

GRADUL  LEVIERULUI  OPERATIONAL

Pentru a măsura efectul unei schimbări în volumul vânzărilor asupra profitabilităţii se calculează Gradul levierului operaţional (GLO), ca fiind raportul dintre modificarea procentuală a profiturilor EBIT şi modificarea procentuală a cifrei de vânzări :



Q – producţia în unităţi
ΔQ – creşterea de producţie în unităţi

Pentru societatea B pentru o diferenţă a producţiei de la 100000 unităţi la 120000 gradul levierului operaţional este :

 

= 2,5

 

O altă formulă cu ajutorul căreia putem calcula gradul levierului operaţional este :



 

P – preţul unitar de piaţă
V – costul variabil unitar
F – costurile fixe

Gradul levierului operaţional (GLO) poate fi exprimat şi în funcţie de cifra de vânzări şi nu a unităţilor de produs vândute :

 

 

S – cifra vanzarilor
VC – costul variabil total
F – costul fix total

Valoarea GLO de 2,5 arată că dacă numărul de unităţi produse şi vândute creşte cu 20%, rata de creştere a profiturilor EBIT va fi de două ori şi jumătate adică de 50% (2.5x20%).
Trebuie să remarcăm că GDO depinde de baza de la care se porneşte în calcul.
Astfel, în exemplul  de mai sus dacă s-ar fi utilizat o bază de pornire pentru calcul  de 80.000 unităţi vandute, GLO în acest caz ar fi fost de 4,0.
Totuşi gradul levierului operaţional de la firma B indică posibilitatea unor fluctuaţii foarte mari ale profiturilor ca urmare a unor fluctuaţii moderate ale vânzărilor.
De aceea deşi există posibilitatea sporită a obţinerii unor profituri ridicate gradul de risc al acestora este de asemenea ridicat.
Gradul levierului operaţional este o componentă importantă în determinarea gradului de risc al unei afaceri.
Riscul unei afaceri se defineşte ca risc de bază, inerent în operarea unei firme şi care se manifestă ca variabilitate a venitului operaţional net.
Este evident că o companie poate să influenţeze gradul de risc al afacerilor prin alegerea gradului levierului operaţional.
Dacă toate celelalte influenţe sunt constante cu cât este mai mare gradul levierului operaţional, cu atât mai mare va fi şi gradul de risc.
Insă există şi o altă componentă în analiza gradului de risc, şi anume probabilitatea de variaţie a volumului vânzărilor.
Cu cât este mai mare gradul levierului operaţional cu atât o schimbare a volumului de vânzări va avea un efect amplificat asupra profiturilor.

 

Gradul levierului financiar

Levierul operaţional influenţează valoarea EBIT (profitul înainte de plata dobânzii şi a impozitelor), în timp ce levierul financiar influenţează câştigurile după plata impozitelor şi a dobânzilor, sau câştigurile disponibile acţionarilor.
Gradul levierului financiar (GLF) este definit ca fiind modificarea procentuală a profitului pe acţiune corespunzătoare unei anumite modificări procentuale în EBIT, şi poate fi calculată după cum urmează :

 

=

 

EPS – profitul net pe acţiune
I – dobânzile plătite;

 

Dacă se revine la exemplul anterior, pentru societatea B, la o cifră de vânzări de 200.000 lei şi un EBIT de 40.000 lei, şi dacă se presupune că  există o cheltuială cu dobânda de 12.000 lei atunci gradul levierului financiar va fi :

 

= =

 

Astfel la o creştere de 100% a EBIT va determina o creştere de 143% a profitului acţionarilor.
Este evident că atunci când o companie nu utilizează capital împumutat levierul financiar este 1 astfel încât o creştere de 100% a EBIT va produce o creştere tot de 100% a EPS.

 

Gradul levierului total

Gradul levierului total (GTL) se obţine din produsul dintre gradul levierului operaţional cu gradul levierului financiar. Formula este :

 

GTL = GLO x GLF = 

sau dacă exprimăm formula în funcţie de cifra vânzărilor:

 

GTL = 

 

În exemplul utilizat pentru firma B gradul levierului total este de 2,86 (2 x1,43). Acelaşi rezultat obţinem dacă se foloseşte direct formula de mai sus.
Conceptul de grad de levier total este util mai ales pentru aspectele pe care le poate oferi asupra efectelor de ansamblu pe care levierul operaţional împreună cu cel financiar îl au asupra profiturilor.
Acest concept trebuie utilizat de către echipele manageriale în procesul decizional în privinţa gradului de utilizare a creditului, a structurii capitalului şi în deciziile de investiţii.
Managerii trebuie să conştientizeze că utilizarea unui levier total ridicat poate conduce la situaţia în care, de exemplu, o variaţie a cifrei vânzărilor de 10% să aibă efect asupra profitabilităţii de 50%.
Astfel, un levier total ridicat poate avea efect de bumerang, cu efecte devastatoare asupra companiei în situaţia în care cifra de vânzări nu a fost corect previzionată sau în situaţii de schimbări bruşte, negative, a mediului de afaceri care afectează piaţa întreprinderii.
Levierul total cu care operează întreprinderea trebuie văzut în primul rând ca o măsură a riscului afacerii, cu care managerii pot prevedea efectele asupra profitabilităţii întreprinderii în cazul apariţiei unor evenimente neprevăzute care ar putea afecta negativ cifra vânzărilor – lucru care poate pune în pericol însăşi viaţa întreprinderii.

 

Riscurile financiare ale întreprinderii

Analiza echilibrului financiar prin evaluarea corelaţiei dintre fondul de rulment, necesarul de fond de rulment şi trezoreria netă

 

Fondul de rulment - diferenţa dintre capitalul permanent şi activele imobilizate

Fondul de rulment (FR) este diferenţa dintre capitalul permanent şi activele imobilizate.
Această diferenţă poate fi pozitivă sau negativă.
Dacă diferenţa este pozitivă fondul de rulment este acea parte a capitalului permanent ce se poate folosi pentru a finanţa activitatea curentă, sau cea de exploatare.
Atunci când diferenţa este negativă societatea se confruntă cu dificultăţi financiare întrucât nu dispune de resurse proprii de finanţare pentru activitatea de exploatare.

Necesarul de fond de rulment - necesarul de finanţare a activului circulant

Necesarul de fond de rulment (NFR) este rezultatul decalajului generat de ciclul de exploatare şi a tipului de activitate a întreprinderii.

În fapt, avem de-a face cu două decalaje :

  • primul decalaj rezultă din fluxurile fizice ale ciclului economic aprovizionare – productie – desfacere. Între momentul aprovizionării şi cel al desfacerii produselor finite există un interval de timp;
  • al doilea decalaj rezultă din fluxurile financiare,  declajul dintre încasări şi plăţi.

 

Astfel întreprinderea în funcţie de ciclul său de producţie va avea în permanenţă :

  • stocuri, materii prime, producţie în curs, produse finite;
  • creanţe clienţi;
  • datorii faţă de furnizori;

 

Altfel spus, NFR reprezintă suma de bani de care trebuie să dispună întreprinderea, peste cea necesară  finanţării imobilizărilor, pentru a funcţiona în condiţii de echilibru financiar.

 

Trezoreria netă - indicator al echilibrului financiar şi al capacităţii de plată

Strâns legată de noţiunile de NFR şi NFR este Trezoreria neta (T).

Calculul Trezoreriei nete = diferenţa între fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment sau ca diferenţă între trezoreia de activ şi cea de pasiv

Există două modalităţi de a calcula Trezoreria :

  • ca diferenţă între fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment;

 

T = FR – NFR

  • ca diferenţă între trezoreria de activ şi cea de pasiv;

 

T = Ta – Tp

Ta – trezoreria de activ formată din soldurile debitoare ale conturilor de disponibilităţi şi de plasament;
Tp – trezoreria de pasiv ale soldurilor creditoare ale conturilor de credite pe termen scurt inclusiv soldul contului creditor 512 “conturi curente la bănci”

Algoritmul de calcul al celor trei indicatori este prezentat în tabelul de mai jos :

Elemente de calcul al NFR


Situaţie de echilibru financiar - FR este mai mare decât  NFR

Relaţiile de trezorerie pun în evidenţă modul de realizare a ciclurilor financiare ale întreprinderii.
Echilibrul financiar este respectat dacă :

FR > NFR,

Ceea ce implică un sold pozitiv de trezorerie, T > 0.
Deci, FR este suficient de mare nu numai pentru finanţarea NFR din exploatare, ci şi pentru asigurarea unei trezorerii care să-i permită efectuarea de plasamente şi deţinerea unor disponibilităţi.

 

Situaţie de dezechilibru financiar - FR este mai mic decât NFR

FR < NFR,

Întreprinderea are un sold negativ de trezorerie. În acest caz, NFR nu poate fi finanţat în întregime din resurse permanente, întreprinderea fiind obligată să apeleze la resurse de trezorerie (mai ales credite bancare) pentru a acoperi, parţial nevoia de finanţare generată de ciclul de exploatare.
O asemenea situaţie a bilanţului atenţionează asupra echilibrului financiar, întreprinderea fiind considerată vulnerabilă.
Adevărata problemă generată de o trezorerie negativă nu se pune întotdeauna în termeni de solvabilitate, ci de dependenţa faţă de bănci, care furnizează majoritatea resurselor de trezorerie.
Dependenţa întreprinderii faţă de bancă, poate genera practic riscul de nereînnoire a creditelor curente, precum şi riscul de a accepta condiţii de creditare neavantajoase, în special o rată a dobânzii mai mare.

Dinamica Trezoreriei nete de la un exerciţiu financiar la altul - indicator care identifică evoluţia echilibrului financiar pentru întreprindere

Pentru o imagine şi mai completă a echilibrului financiar privit prin prisma Trezoreriei nete este indicată urmărirea şi dinamica acestui indicator de la un exerciţiu financiar la altul (sau chiar trimestrial).
Astfel, echipa managerială poate identifica tendinţa în care evoluează acest indicator, lucru care îi permite să remedieze din timp anumite dezechilibre în cazul în care avem de-a face cu o tendinţă de deteriorare.

 

Viteza de rotaţie a fondului de rulment poate diferi semnificativ de la un domeniu de activitate la altul şi se află în strânsă legătură cu ciclul de producţie al întreprinderii

Pentru a vedea intensitatea cu care este utilizat FR se calculează viteza de rotaţie a fondului de rulment (VFR), in zile :

 

 

T – numarul de zile al perioadei

Similar se poate calcula şi viteza de rotaţie a NFR :

 

 

Evaluarea vitezei de rotaţie a fondului de rulment

Aceste două rate care reflectă viteza de rotaţie a FR şi a NFR trebuie comparate cu media pe industria în care activează compania.
O viteză de rotaţie a FR mult peste media pe industrie indică faptul că societatea nu are suficient capital de lucru şi că activitatea curentă este susţinută de împrumuturi.
De cele mai multe ori acest lucru se asociază cu neprofitabilitatea întreprinderii şi cu diminuarea capitalurilor proprii.

 

Evaluarea riscului întreprinderii prin analiza ratelor financiare

Ratele de lichiditate

Lichiditatea reprezintă şi se defineşte drept proprietatea elementelor patrimoniale de a fi transformate în bani.
Ea măsoară şi estimează abilitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt din active curente.

Pentru măsurarea lichidităţii se utilizează următorii indicatori ai întreprinderii :

Lichiditatea curenta (LC) sau “testul acid” măsoară capacitatea firmei de a plăti datoriile pe termen scurt.
Având în vedere că stocurile sunt cel mai puţin lichide dintre activele circulante, acestea sunt deduse. Formula de calcul :

 

 

Se apreciază că întreprinderea are o capacitate bună de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt atunci când mărimea acestui indicator se încadrează în intervalul de 65 -100%.
Atunci când acest indicator are valori mai mici decât intervalul menţionat semnifică faptul că întreprinderea va fi nevoită să apeleze la credite pentru a-şi onora obligaţiile de plată imediate.

Lichiditatea imediată (LI) – Reprezintă măsura în care pot fi acoperite datoriile totale exigibile din lichidităţi şi depozite la vedere.
Valoarea trebuie să fie supraunitara, dar este acceptabilă şi o valoare mai mare decât 0,8.

 

 

Lichiditatea generală (LG) – Reprezintă măsura în care pot fi acoperite datoriile curente din activele curente.
Se apreciază că lichiditatea generală a întreprinderii este corespunzătoare când mărimea acestui indicator este cuprinsă în intervalul 1,2 – 1,8. Formula de calcul este :

 

 

Solvabilitatea întreprinderii

Solvabilitatea întreprinderii - capacitatea firmei de a face faţă scadenţelor şi obligaţiilor la termenele scadente.

Cei mai utilizaţi indicatori de solvabilitate sunt :

Solvabilitatea generală (SG) - măsoară atât securitatea de care se bucură creditorii pe termen lung şi termen scurt, cât şi marja de credit a întreprinderii.
SG arată în ce măsură datoriile totale sunt acoperite cu active imobilizate şi active circulante.
Cu cât valoarea este mai mare decât 1 (100%) cu atât situaţia financiară a societăţii este mai bună.

 

 

Solvabilitatea patrimonială (SP) – indică ponderea capitalurilor proprii în pasivul total.
Valoarea minimă acceptată pentru acest indicator este cuprinsă între 0,3 – 0,5 (30-50%).
O valoare mai mare decât 0,5  indică o situaţie favorabilă.

 

 

Ratele de lichiditate şi de solvabilitate trebuie atent urmărite de echipa managerială.
Dincolo de semnificaţia acestor rate, explicată mai sus, în cazul în care aceşti indicatori se situează sub nivelul minim acceptat, efectul este creşterea costului creditului întrucât creditorii vor percepe dobânzi mai mari (atribuind afacerii un grad de risc mai ridicat).
Măsura în care firma utilizează creditul pentru finanţare (sau levierul financiar) are implicaţii importante.
Firmele care au un levier financiar scăzut (cu proporţia creditelor mai mică în total pasive) au un grad de risc mai mic atunci economia se afla într-o perioadă de recesiune dar în aceeaşi măsură vor avea profituri mai mici într-o perioadă de boom economic.
Dimpotrivă, firmele care au un levier financiar ridicat sunt în pericol de a suferi pierderi substanţiale în perioade de recesiune dar dispun de şansa de a realiza profituri foarte mari în perioade de creştere economică.

 

Ratele privind managementul datoriei şi a echilibrului financiar

Indicatorii Managementului datoriei sunt :

Gradul de îndatorare (GI) – măsoară cât la sută din totalul activelor provine din credit sau altfel spus, evidenţiază limita până la care societatea îşi finanţează activitatea din alte surse decât cele proprii (credite, datorii la stat şi furnizori).
În condiţii normale de activitate gradul de îndatorare trebuie să se situeze în jur de 50%.
O limită sub 30% indică o rezervă în apelarea la credite şi împrumuturi iar peste 80% o  dependenţă de credite, situaţie care devine alarmantă.

 

In practică, creditorii preferă rate mici ale gradului de îndatorare deoarece cu cât acest indicator are valori mai mici cu atât există o protecţie mai mare împotriva eventualelor pierderi suferite în urma unui eventual faliment.
Din contra, proprietarii firmelor fie din dorinţa de a creşte profiturile, fie din dorinţa de a nu pierde controlul asupra afacerii (preferând creditul în locul asocierii sau a emisiunii de acţiuni) de multe ori urmăresc să utilizeze un levier financiar ridicat.
Dacă rata îndatorării este mult prea mare partea de fonduri proprii devine mult mai mică în raport cu cantitatea de fonduri împrumutate (riscul proprietarilor este mult mai mic) şi încurajează activităţile speculative în detrimentul unei creşteri sustenabile a întreprinderii.

 

Rata de acoperire a dobânzii (TIE) – se determină prin împărţirea profitului firmei înainte de impozitare şi plata dobânzilor – EBIT la valoarea cheltuielilor cu dobânda.
Acest raport defineşte măsura în care veniturile pot să scadă fără ca această scădere să determine probleme financiare pentru  firmă ca urmare a plăţii dobânzii.



 

Cu cât acest raport este mai mare cu atât riscul de a nu plăti dobânda la scadenţă este mai mic.

Rata de acoperire a cheltuielilor fixe (RCF) – este asemănătoare ratei TIEşi se utilizează atunci când întreprinderea închiriază active şi încheie contracte de leasing care presupun obligaţii pe termen lung.



 

Rata generală a îndatorării sau levierul financiar (LF) – cunoscută şi sub denumirea de „rata de levier”, exprimă îndatorarea totală (pe termen scurt, mediu şi lung) a întreprinderii în raport cu capitalul propriu.
Rezultatul trebuie să fie subunitar, o valoare supraunitară însemnând un grad de îndatorare ridicat.



O valoare ce depăşeşte 2,3 exprimă un grad foarte ridicat de îndatorare, societatea îndreptându-se către faliment iminent.

Perioada de plată a datoriilor comerciale (PRDC) – Reprezintă durata teoretică de plată a datoriilor comerciale (furnizori şi alte datorii asimilate) prin cifra de  afaceri.
Teoretică, deoarece în sold pot rămâne facturi mai vechi decât perioada analizată.
Trebuie să depăşească durata de încasare a creanţelor cu câteva zile pentru a asigura echilibrul între plăti şi încasări.

 

 

NRZP – numarul de zile al perioadei

 

Perioada de plată a datoriilor curente (PPDC) – Reprezintă durata teoretică de plată a datoriilor din cifra de afaceri.
Teoretică, pentru că în sold pot rămâne facturi sau rate şi dobânzi scadente la credite mai vechi decât perioada analizată.
Este bine ca durata de plată să fie cu 5 -10 zile mai mare decât durata de recuperare a creanţelor, dar să nu depăşească termenul scadent.

 

Ratele privind managementul activelor

Ratele privind managementul activelor măsoară gradul de eficacitate cu care firma utilizează activele.
Ele pleacă de la ideea că există un echilibru raţional între cifra de vânzări şi activele care generează activitatea întreprinderii, gradul de eficacitate cu care firma utilizează activele pe care le are la dispoziţie.
Toate aceste rate presupun comparaţii între cifra de afaceri şi diferite poziţii contabile de active.

Principalele rate ale managementului activelor sunt :

Rotaţia stocurilor (RST) – Exprimă numărul înlocuirilor (teoretice) ale stocurilor cu ajutorul cifrei de afaceri.
Rata trebuie comparată cu media pe industria din care face parte societatea.
O rotaţie redusă a stocurilor ridică semne de întrebare în sensul că firma ar putea fi în situaţia de a nu avea o piaţă de desfacere stabilă sau distribuţie deficitară sau, şi mai rău, produsele întreprinderii nu sunt competitive.

 

 

Rotaţia activelor fixe (RAF) – numită şi rata de utilizare a activelor fixe, măsoară cât de eficientă este firma în utilizarea utilajelor şi echipamentelor.
Este de fapt raportul dintre cifra de afaceri şi activele fixe la valoare netă :

 

 

Rotaţia activului total (RAT) – măsoară rotaţia tuturor activelor de care dispune o firma şi se calculează prin împărţirea cifrei vânzărilor la valoarea totală a activelor.

 

 

Ratele de profitabilitate

Ratele de profitabilitate arată care este rezultatul operaţional net al efectelor combinate ale lichidităţii, managementului activelor şi managementului datoriilor.
Evaluarea acestor rate se face prin comparaţia cu media pe industria în care activează  întreprinderea.
Profitabilitatea este rezultatul net obţinut în urma multor decizii şi mişcări tactice.
De aceea, ratele pe care le vom analiza ne oferă o serie de informaţii despre eficienţa cu care o firmă operează :

Rata profitului (RP) – arată profitul obţinut la o unitate monetară cifră de vânzări şi constituie cea mai bună metodă de diagnosticare a capacităţii globale a companiei de a obţine profit, dat fiind faptul că atât cheltuielile financiare cât şi impozitul sunt luate in calcul.

 

 

Marja profitului din exploatare (M_EBIT) – marja EBIT sau marja profitului operaţional oferă o imagine mai clară asupra eficienţei operaţionale nefiind distorsionat de politica financiară sau de cea fiscala.

 

 

Puterea de câştig (BEP) – se calculează prin împărţirea profitului din exploatare la valoarea totală a activelor :

 

 

Rentabilitatea totalului activelor (ROA) – numită şi rentabilitatea economică măsoară gradul de rentabilitate a întregului capital investit în firmă.
Trebuie reţinut că acest indicator poate fi distorsionat de câştiguri sau pierderi financiare sau extraordinare.

 

 

Rentabilitatea activelor nete (RONA) –  măsoară rentabilitatea activelor din care s-au scăzut datoriile curente.

 

 

Rentabilitatea capitalurilor proprii (ROE) – numită şi rentabilitatea financiară măsoară rentabilitatea capitalului investit de acţionari.

 

 

Ratele de creştere

Ratele de creştere sunt indicatori de dinamică şi măsoară creşterea sau descreşterea procentuală a diferitelor elemente de bilanţ faţă de exerciţiul financiar anterior.
De exemplu, se pot calcula rate de creştere pentru profit, cifră de afaceri, active, datorii etc.

 

Analiza riscului de faliment

Metodele de analiză a riscului prezentate anterior permit măsurarea performanţelor trecute ale întreprinderii, informând în mică măsură asupra viitorului acesteia.
Rezultatele financiare se pot degrada foarte rapid în timp.
De aceea, apare tot mai evidentă necesitatea unor informaţii mai precise cu privire la viitor, la riscul de faliment.
Ca o reacţie la aceste cerinţe practice, diagnosticul riscului de faliment a cunoscut o importantă dezvoltare datorită utilizării unor metode statistice de analiză a situaţiei financiare pornind de la un ansamblu de rate.

Metoda “scoring” are ca obiectiv furnizarea unor modele predictive pentru evaluarea riscului  de faliment al unei întreprinderi.
Această metodă se bazează pe tehnicile statistice ale analizei discriminante.
Aplicarea ei presupune observarea unui ansamblu de întreprinderi format din două grupuri distincte : un grup de întreprinderi cu dificultăţi financiare şi un grup de întreprinderi sănătoase.
Pentru fiecare din cele două grupuri se stabileşte o serie de rate,  după care se determină cea mai bună combinaţie liniară de rate care să permită diferenţierea celor două grupuri de întreprinderi.
Ca urmare a aplicării analizei discriminante, se obţine pentru fiecare întreprindere un scor “Z”, funcţie liniară de un ansamblu de rate.
Distribuţia diferitelor scoruri permite distingerea întreprinderilor sănătoase de cele în dificultate.

Scorul “Z” atribuit fiecărei întreprinderi se determină cu ajutorul funcţiei :

Z = a1x1 + a2x2  + a3x3 + ……. + anxn ,

x - reprezintă ratele implicate în analiză;
a -  reprezintă coeficientul de ponderare al fiecărei rate.

Un exemplu simplu va clarifica calculul scorului Z.
Bazându-ne pe date financiare avute la dispoziţie, se presupune că există o diferenţă în randamentul pe active (ROA) şi indicatorul datoriei pentru companii care dau faliment într-un an pe de o parte şi pentru celelalte companii pe de altă parte.
Luând în considerare 10 firme care dau faliment, notate cu (x), şi 10 care nu dau faliment, notate cu , şi respectivii indicatorii ROA şi indicatorii datorie se obţine diagrama de mai jos.

 

Diagrama randamentului activelor şi Indicatorului datoriei

 

 

Se observă că firmele care dau faliment au un ROA mic şi tind să se grupeze în partea inferioară a graficului.
Din contra, cele care nu dau faliment au caracteristici opuse - indicatori ai datoriei mici şi ROA mari.
Funcţia discriminant estimată este linia dreaptă care împarte cel mai corect companiile care dau faliment pe o parte şi pe cele care nu dau faliment pe partea cealaltă.
Atât timp cât mai multe companii cad în partea greşită a liniei, tehnica se poate modifica pentru a estima prin două linii, minimizând astfel clasificarea incorectă.
Orice companie aflată între cele două linii, în zona de ignoranţă, nu poate fi clasificată corect.
De fapt, metoda scoringului a evoluat în două sensuri, unul constă în folosirea funcţiei Z (aşa cum s-a prezentat mai sus), iar al doilea se bazează pe atribuirea de punctaje indicatorilor ce caracterizează activitatea firmei care se doreşte a fi analizată.

În cadrul metodelor bancare de analiză, funcţia Z este considerată ca o parte a unei evaluări generale, analiza fiind completată cu aprecierea critică şi a următoarelor elemente :

  • activitatea de conducere;
  • administrarea financiară;
  • rapoartele experţilor contabili;
  • relaţiile cu creditorii;
  • declaraţiile presei;
  • condiţiile în care se desfăşoară activitatea;
  • gradul de satisfacere a angajaţilor.

 

În teoria economică au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor, dintre care cele mai cunoscute sunt : modelul Altman; modelul Canon şi Holder; modelul Holder, Loeb şi Partier; modelul Băncii Franţei, etc.

 

MODELUL  ALTMAN

Profesorul american E. I. Altman a elaborat una dintre primele funcţii de scor utilizate în analiza riscului de faliment.
El a folosit informaţiile obţinute din studierea unui larg eşantion de companii, dintre care unele au dat faliment, iar altele au supravieţuit.
A constatat că analiza bazată pe mai multe variabile, făcută cu ajutorul a cinci indicatori, a permis  prevederea  a  75%  din  falimente, cu 2 ani înainte de producerea acestora.
În funcţie de dimensiunea întreprinderii şi de obiectul de activitate, Altman a dezvoltat trei modele de analiză a riscului de faliment :

Pentru companii mari listate la bursă

Z = 3,3 x1+ 1,0 x2  + 0,6 x3  + 1,4 x4  + 1,2 x5 

 

Grila de evaluare a scorului Z pentru întreprinderi mari listate la bursă

SCOR

SEMNIFICATIE

Z > 2.99

Echilibru financiar, situaţie financiară bună

Z = (1.81 – 2.99)

Zona  gri: dificultăţi financiare – risc de faliment mare

Z < 1.81

Risc de faliment foarte mare

 

Pentru companii private manufacturiere (nelistate)

Z = 3,107 x1+ 0.998 x2  + 0,42 x3  + 0.847 x4  + 0.717 x5   ,

 

x1, x2, x4, şi x5 au aceeaşi semnificaţie în timp ce la x3, capitalizarea bursieră a fost înlocuită cu capitalurile proprii

 

Grila de evaluare a scorului Z pentru întreprinderi manufacturiere private nelistate

 

SCOR

SEMNIFICATIE

Z > 2.90

Echilibru financiar, situaţie financiară bună

Z = (1.23 – 2.90)

Zona  gri: dificultăţi financiare – risc de faliment mare

Z < 1.23

Risc de faliment foarte mare

 

Pentru companii mici şi mijlocii sau non manufacturiere

Z = 6,56 x1+ 3,26 x2  + 1,05 x3  + 6,72 x4 

 

Grila de evaluare a scorului Z pentru întreprinderi mici şi mijlocii (non manufacturiere)

SCOR

SEMNIFICATIE

Z > 2.60

Echilibru financiar, situaţie financiară bună

Z = (1.1 – 2.60)

Zona  gri: dificultăţi financiare – risc de faliment mare

Z < 1.1

Risc de faliment foarte mare

 

MODELUL CONAN HOLDER

Modelul  dezvoltat de cei doi autori se încadrează în metodele testate statistic.
În funcţie de tipul de întreprindere şi de obiectul de activitate autorii au creat două funcţii de scoring.
Primul model (a) se aplică întreprinderilor manufacturiere cu un număr între 10 şi 500 de  salariaţi, în timp ce al doilea model (b) se aplică întreprinderilor cu activitate comercială.
Modelul Conan Holder se bazează pe un eşantion de 95 de întreprinderi mici şi mijlocii, dintre care jumătate au dat faliment în urmatorii 5 ani.

 

Pentru companii manufacturiere cu 10 – 500 angajaţi

 

Z = 0.24 x1+ 0.22 x2  + 0.16 x3  - 0.87 x4   - 0.1 x 5 

 

Grila de evaluare a scorului Z pentru întreprinderi cu 10-500 angajaţi

 

SCOR

RATING

PROBABILITATE FALIMENT

Z > 0.16

FOARTE BUNA

< 10%

Z = (0.1 – 0.16)

BUNA

10 – 30 %

Z = (0.04 – 0.1)

ALERTA

30 – 65 %

Z = (-0.05 – 0.04)

PERICOL

65 – 90 %

Z < -0.05

FALIMENT

>90 %

 

Pentru companii cu activitate comercială

Z = 0.0136 x1+ 0.0197 x2  + 0.0341 x3  - 0.0185 x4   - 0.0158 x 5  – 0.0122,

 

Grila de evaluare a scorului Z pentru companii cu activitate comercială

SCOR

RATING

PROBABILITATE FALIMENT

Z  > 0.2

Echilibru financiar

< 40 %

Z = ( - 0.3 – 0.2)

Zona de alerta - incertitudine

40 – 65 %

Z < -0.3

Probleme financiare mari - faliment

Z < 65 %

Valenţele informaţionale ale metodei scorurilor nu trebuie supraestimate, deoarece analiza discriminantă reduce informaţia de bază prin selectarea celor mai semnificative rate, pe care le consideră constante în timp, iar întreprinderea este un sistem economico-social ce acţionează într-un mediu complex, cu mult mai multe variabile care influenţează sănătatea sau slăbiciunea acesteia.
De aceea, se recomandă folosirea metodei scorurilor în paralel cu metodele clasice de diagnosticare – analiza echilibrului financiar, analiza rentabilităţii, analiza fluxurilor financiare, etc. şi în final, evaluarea riscului global al întreprinderii.

 

Servicii oferite :

Fundamentarea afacerii, analiza poziţiei financiare şi a performanţelor, diagnosticul rentabilităţii, analiza riscului.

 

Viziune

Viziunea noastră este să fim ecosistemul preferat unde clienţii, angajaţii şi partenerii nostri îşi împărtăşesc unii altora experienţa şi mobilizează resurse pentru a crea valoare pentru toţi.

Misiune

Misiunea noastră este să oferim consultanţă firmelor mici, aflate la început de drum şi nu numai, să înţelegem nevoile clienţilor noştri şi să îi ajutăm să îşi atingă potenţialul maxim prin reducerea costurilor şi creşterea productivităţii.

Servicii

- Fudamentarea afacerii
- Analiza poziţiei financiare
- Analiza performanţelor
- Analiza activităţii întreprinderii
- Analiza fluxurilor de numerar
- Diagnosticul rentabilităţii
- Analiza riscului

Contact

  • Telefon:
    (+40) 773 864 734
  • Email:
    imperial.ro@gmail.com
  • Adresa:
    Ep. Iacob Antonovici 17
    Bârlad, 731212, Vaslui
    România